Uimirea lui Dumnezeu

De mult mă gândesc: oare Dumnezeu cunoaşte starea de uimire? Pentru că un Dumnezeu care nu se uimeşte niciodată este greu de acceptat. Ar fi un Dumnezeu plictisit, resemnat, definibil prin blazare. Dumnezeul nostru nu poate fi astfel. Dar cum să se uimească, de vreme ce ştie totul dinainte? De ce să se mai uimească? Conform dicţionarului, a uimi înseamnă a provoca o mare (şi neaşteptată) emoţie, admiraţie, a surprinde, a ului... Poate cineva dintre noi să provoace o asemenea emoţie lui Dumnezeu, o asemenea tulburare, în situaţia de preştiinţă a lucrurilor?

Am o bănuială: fiecare e uimit în alt fel. Asta înseamnă că uimirea singularizează ori, să spun mai direct, izolează. Eşti numai tu cu uimirea ta. Până şi obiectul uimirii dispare, pentru că este interiorizat. Nu dispare de tot, dar poate rămâne invizibil mult timp, toată viaţa. Însă, dacă mă uimeşte o persoană, acea uimire mi-o face mai familiară, mai apropiată, poate chiar mai caldă... Fiecare se uimeşte în funcţie de posibilităţi. Cum a fost uimit Platon nu poate fi uimit un om obişnuit. Sunt înălţimi ale uimirii pe care unii le cuceresc şi alţii nu. Totuşi, orice uimire ne apropie de noi înşine, în mod tainic. Dar ceea ce mă sperie este faptul că obiectul uimirii se volatilizează, îşi pierde concreteţea. Sau nu e niciodată material: mă uimeşte în măsura în care îmi dă presimţirea nemuririi. Dar eu pe ce lume trăiesc?

De ce e preţioasă uimirea? În primul rând, pentru că focalizează atenţia, o concentrează asupra unui anumit aspect, destul de îngust, să spunem, al existenţei. Îngust, dar profund. Dacă savanţii nu ar fi fost uimiţi de ceva, nu ar mai fi descoperit adevărurile ştiinţifice care ne-au înfrumuseţat viaţa. Dacă nu ne-ar uimi niciodată un om, am rămâne insensibili la frumuseţea persoanei.

Avem tendinţa să legăm uimirea de factorul surpriză, de necunoscut. Copiii se miră şi când văd o biată buburuză, dar asta pentru că nu au mai văzut înainte, nu sunt obişnuiţi cu asemenea apariţii. Pe măsura ce trec anii şi se familiarizează cu toate, uimirea dispare. M-am gândit în ce condiţii mă pot mira eu de lucrurile deja ştiute: atunci când mă copilăresc. Trebuie să reconstitui starea de copil, altfel nu există uimire pentru mine. Înseamnă că uimirea trebuie legată de un alt sentiment, nemenţionat în dicţionar: de ingenuitate, de candoare. Capacitatea de a ne uimi este o consecinţă a sentimentul copilăririi.

Dar oricând ne pot uimi oamenii, ei rămân surprinzători. O buburuză face mereu acelaşi lucru: există. Dar o persoană este imprevizibilă prin felul cum îşi trăieşte existenţa. Însă Dumnezeu ne cunoaşte mai bine decât ne cunoaştem noi înşine. Ce l-ar putea uimi, din tot ceea ce facem? Să revin, însă, la retrăirea stării de copil, care ne ajută să ne uimim. Cred că Dumnezeu este candoarea însăşi, deci se poate uimi. De ce? Nu ştiu.

Dacă ne referim la uimirea subînţeleasă, la uimirea ca declic al filosofării sau la uimirea ca suport al ei, avem milenii de uimire transmisă de filosofi. Cum a fost posibilă atâta uimire? Simplu! Uimirea e o problemă de simplitate. Te miră ceea ce deja ştii pentru că totul păstrează o doză de inedit, de necunoscut, de candoare. E uimitor că există milenii de filosofie care nu se bazează pe un studiu aplicat al uimirii!

Dar dacă ne gândim la uimirea care ne lasă fără cuvinte, ne schimbă viaţa, felul de a fi, la uimirea care ne obligă să ne vedem într-o cu totul altă lumină, să recunoaştem că tiparele în care ne situam erau imaginare, la uimirea care ne zdruncină din temelii, avem o cu totul altă perspectivă. E o diferenţă imensă între uimirea filosofilor şi uimirea lui Dumnezeu. Poate fi Dumnezeu uimit, tulburat peste măsură de viaţa unui om, de un gest, de un cuvânt…? Altceva e să iubeşti. Dar se poate Dumnezeu îndrăgosti de noi? Pentru că uimirea, cu tulburarea ei, este ca un fel de îndrăgostire fulgerătoare şi fără leac. Cred că filosofii au fost uimiţi. Dar în privinţa lui Dumnezeu mă întreb: a fost uimire sau pură constatare atunci când a creat lumea şi a văzut că toate sunt bune foarte? Doar El ştia ce fel de lume va face. Înseamnă că Dumnezeu e mereu uimit de sine...? Numai aşa ar părea să aibă sens uimirea Lui.

Dar există o dovadă evidentă că Dumnezeu se poate uimi: aceea că eu pot fi uimită. Ar fi fost absurd ca Dumnezeu să îmi facă un dar fără ca el Însuşi să îl aibă... Dar de ce şi cum s-o fi uimind, numai Dumnezeu ştie! Cred că se uimeşte din smerenie. Apreciază atât de mult orice gest pozitiv al oamenilor, încât îi ridica în slăvi, prin uimirea Lui, spre uimirea noastră.