Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Un altfel de ambasador al românilor - părintele Dumitru Stăniloae

Un altfel de ambasador al românilor - părintele Dumitru Stăniloae

Un articol de: Diac. Alexandru Briciu - 13 Feb, 2009

Despre români şi România pot curge şiruri de cerneală plecând doar de la un nume sau un loc bine ales. Istoria şi geografia acestui neam vorbesc de la sine despre frumuseţea cu care Dumnezeu ne-a înzestrat ca popor. Parcă dintotdeauna au existat „mari români“, personalităţi care, prin viaţa lor, nu au urmărit să câştige admiraţia şi simpatia contemporanilor sau a urmaşilor, ci şi-au slujit şi iubit ţara, pe care au făcut-o, prin cruce, sceptru, armă, condei şi unealtă, marea Românie. Cu siguranţă, unul dintre ei este părintele Dumitru Stăniloae. Prin cruce, voce şi condei a arătat tuturor în ce neam s-a născut şi a vieţuit. De va vrea cineva să promoveze imaginea României oriunde în lume, un portret al părintelui Stăniloae va fi mai mult decât suficient pentru a trezi interes. El, însă, nu a procedat aşa; să alegi o imagine consacrată, o personalitate a oricărui domeniu şi să o ataşezi unei ţări e lucru simplu şi, oarecum, neconcludent. Apogeul la care ajunge un om nu este, neapărat, rodul mediului în care a trăit şi cu atât mai puţin se poate identifica un om cu o ţară. Părintele Dumitru Stăniloae a depăşit, însă, toate aceste tipare, vorbind şi scriind despre românul simplu, despre limba, portul şi datinile sale. Dovada cea mai clară că tot ce spunea despre neamul său spunea din inimă. Fie că le vorbea credincioşilor la predica duminicală, fie că avea în faţă un auditoriu academic de cel mai înalt nivel, se făcea la fel de bine înţeles.

Privind harta Europei, identifică în spaţiul României un unicat: singurul popor de origine latină şi credinţă ortodoxă răsăriteană, puntea ideală de legătură între cele două lumi, care uneşte luciditatea latină cu sentimentul de taină al Răsăritului. „Noi am apărat Europa de năvala otomană sute de ani; o năvală care a putut să treacă pe lângă noi, prin Ungaria, până la Viena, dar peste noi n-a putut să treacă şi, într-un fel, am salvat Europa!“ - „noi“ - zicea părintele Stăniloae.

Poporul român are virtuţi deosebite: cuviinţă, delicateţe, blândeţe, bunătate, generozitate, căldură, curăţie, dar mai ales lumină. Suntem un popor luminos răsărit într-o mare slavă a misticii întunericului, a umbrei specifice Balcanilor. Până şi lumea o raportăm, etimologic, la lumină. Omului i se cere să facă un lucu „ca lumea“ - prin aceasta se afirmă că lumea e făcută printr-un simţ conştient al rânduielii, al frumosului. Faţa omului bun răspândeşte lumina; de aceea sfinţii au în icoane capetele înconjurate de un nimb luminos.

Remarcabil este modul în care a reuşit părintele Dumitru Stăniloae să devină „dascăl al rugăciunii“, într-un limbaj variat, de la exprimarea neaoşă a ardeleanului, până la conceptele dogmatice de nivel academic. Înaintea lui Dumnezeu, putere au şi rugăciunile filocalice ale celor îmbunătăţiţi pe calea sfinţeniei, dar şi invocarea ţăranului braşovean care se ruga să-i ocrotească maica şi taica, să-i ţină vitele sănătoase şi să-i sporească agoniseala, să-l ajute şi pe el să nu se mai facă de ruşine prin sat. Câtă vreme este Hristos prezent, înălţimea cuvintelor nu primează. Avea să afirme că ţăranul este cel mai nobil om din poporul nostru, ţărănimea este cea mai nobilă: „Prea ne-am lăsat aşa dispreţuiţi, socotind că alte clase sunt superioare. Ţărănimea a desăvârşit arta noastră. A păstrat datinile noastre minunate, a păstrat unitatea noastră. Să luăm pildă de la solidaritatea ţărănească. Să rămânem credincioşi predaniei noastre“. Ne recomandă să urmăm pilda ţăranului... un personaj repudiat de oamenii simpli şi intelectuali, deopotrivă. Când majoritatea tinde să se simtă net superioară vieţii rurale, el vine şi ne îndeamnă să facem din simplitatea ei un model. Când ţelul nostru este progresul, înaintarea ierarhică în diverse domenii, uităm parcă de imaginea blajină a unui bunic, trecut prin prea multe greutăţi, care încă mai poartă acea sfinţenie naturală în chip şi comportament.

Ne învaţă, de asemenea, unde se oglindeşte poporul român, pentru a nu ne pierde identitatea: „Unde este, dar, acest popor? Este în inima mamei tale, este în limba pe care ai învăţat-o de la ea, este în cântecele care te cuprind până în adâncul sufletului, este în privirea copilului tău, este în credinţa unui prieten, în iubirea unei femei, este în amintirea morţilor tăi, în chipul marilor bărbaţi ale căror caractere te-au înălţat, ale căror idei te-au îmbogăţit“.

Dumitru Stăniloae a fost preot, profesor, doctor, academician, titluri pe care nu doar le-a meritat, ci chiar le-a depăşit. Sătean, discipol, dascăl şi corifeu al Bisericii Ortodoxe Române. Totuşi, când îi evocăm memoria, avem tendinţa de a-l numi simplu „părintele“. Aceasta, nu pentru a-i nega vreuna dintre demnităţile de care s-a învrednicit, ci pentru că aşa îl simţim, ca pe un părinte. Ne rămâne doar să primim testamentul-tezaur ce ni l-a lăsat şi să-i arătăm că iubita-i patrie încă mai naşte fii ce o preţuiesc!

 

 

 

Citeşte mai multe despre:   Dumitru Staniloae