Un Athos românesc

Am mai trecut, cred, o dată, cândva, cu un amar de vreme în urmă, pe valea Putnei. Petrecusem câteva zile la Panciu şi la întoarcere mă repezisem pe la Soveja. Urcasem de aici la Cascada Putnei şi mă împărtăşisem din sălbăticia defel spăimoasă, dimpotrivă, pecetluită cu blândeţe de sihăstrie vegetală a locurilor şi de acolo mă întorsesem, străbătând valea Putnei, la Focşani, de unde luasem drumul Iaşilor. Există în cuprinsul acestor ţinuturi de montanitate silvestră o dulceaţă a liniilor, o armonie a împăcării contrariilor şi o seninătate atotstăpânitoare, alungătoare a tenebrelor, a întunecimilor celor întristătoare. Îţi râde sufletul chiar de nu-i soare şi se întâmplă să pogoare ceţuri, să se aştearnă griuri. O lumină scapără ca din pământ, din ierburi şi copaci, într-o stranie, dar fermecătoare voltaicitate. Încă stăpânit de emoţia stârnită de spectacolul cascadei, ce-mi fulgerase sufletul şi mintea cu a sa cântare de ţambale gigantice, şi fericit de vederea tocmirilor trainice şi ochioase ale caselor din satele scoborâtoare spre Focşani, am ajuns în urbea de pe Milcov fără să-mi fi dat prea bine seama că păşisem pe lângă o altă minunată întruchipare a pământului vrâncenesc, Măgura Odobeşti. Toponimicul şi forma aceasta de relief îmi erau cunoscute din anii de şcoală. Măgura Odobeştilor e unul din dealurile semeţe ale României, cu cei aproape o mie de metri înălţime. Mi-o imaginam ca pe o matahală preistorică. În vara aceea din urmă cu vreo treizeci de ani, când am călătorit pe valea Putnei, parcă uitasem de Măgura. Nu existase pentru mine. Coborâsem din munte fără s-o bag în seamă. Mă domina, pe mine muntean de sub Stânişoara, măreţia culmilor muntoase, prinse-n sarici de conifere şi foioase, cu păşuni sclipind ca smalţurile ceramicii de Horezu. Mă găseam încă sub puterea narcotizantă a frumuseţii înălţimilor Munţilor Vrancei.

În urmă cu un lustru am fost la Vidra, poarta Vrancei, fiind invitat la sărbătorirea a 80 de ani de viaţă ai unuia dintre vidrenii de vază, academicianul Valeriu D. Cotea, care în acest an a rotunjit 85. Cu o zi înainte de ceremonia aniversară, am cutreierat Vidra alături de sărbătorit într-o călătorie iniţiatică şi a unor tulburătoare aduceri aminte. Pe unde ne opream, la biserică, la cimitir, la şcoala veche, la centrul cultural, la spitalul cu o vechime de peste 100 de ani, dădeam cu ochii de piramida verde. Măgura Odobeştilor nu se înfăţişa aşa cum mi-o închipuisem eu, cel mai cel elev la geografie de la Liceul "Nicu Gane" din Fălticeni, de o masivitate greoaie, un fel de imensă spinare dinozauriană. Urieşenia sa era plină de graţie. Şindriluită până-n vârf de păduri verzi-argintate, Măgura deschidea din loc în loc imense ochiuri de smarald. Erau pajiştile însorite, fosforescente, pulsând scânteietor prin ierburile şi florile cele nenumărate. Măgura, flancată de culmi la fel de falnice, părea o tipsie a pământului, înălţată ofrandă cerului. Profesorul Valeriu D. Cotea mi-a vorbit în acea zi de valoarea mitică şi simbolică a Măgurii pentru locuitorii satelor din preajmă. Aspiraţia spre puritate, dorinţa de a urca la cer cu faptele cele bune, fost-au inspirate, crede academicianul, de existenţa Măgurei. Aceasta are pentru vrânceni, cum am înţeles repede, sacralitatea Olimpului la greci. A vădit o putere modelatoare. Vieţuitorii de aici şi-au primenit sufletul privind şi gândind la curăţia Măgurei, cu salba de schituri parcă athonite. Ţâşnirea spre cer a piramidei verzi însemna legătura cu Dumnezeirea.

La impresionanta ceremonie de sărbătorire a academicianului Valeriu D. Cotea, de la Centrul Cultural Vidra, la care se strânsese toată suflarea locului, fericită de întâmplare, doi membri ai academiei, veniţi să-l cinstească pe colegul lor, Marius Sala şi D.R. Popescu, au remarcat cu tristeţe că la ei acasă, în Bihor şi în Mehedinţi, o astfel de solemnitate, de venerare a unui fiu al satului, ar fi fost greu de imaginat. Cei doi, ca şi ceilalţi academicieni prezenţi în acea zi la Vidra, priveau, se uimeau şi cercau a înţelege ce se petrecea. Şi eu mă gândeam la tâlcurile întâmplării cu pricina. Am discutat şi cu nemuritorii şi am fost înclinaţi să atribuim momentul climatului comunitar existent pe acest pământ vrâncenesc. Unul nutrit, de bună seamă, şi din puritatea cea înaltă a Măgurei Odobeştilor, Athosul românesc. E o curăţie ce s-a revărsat cu îmbelşugare asupra celor trăitori în acest paradiziac colţ de Românie.