Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Un erou la Cotul Donului, chip al jertfelniciei de altădată
Într-un sat din ținutul merelor rumene și al dealurilor domoale, nu prea departe de munții Stănișoarei, își ducea viața pe drumul pelinului, îndulcită de merele coapte și de glasul pruncilor, o familie de oameni obișnuiți din Rădășenii Fălticenilor, așezare veche răzeșească în care oamenii trudeau din greu, luptându-se cu valurile potrivnice ale vieții. Ca mulți consăteni de-ai săi, Grigore Ancuța a fost chemat la arme, în focul celui de-al Doilea Război Mondial. A luptat sub steagul tricolor, înfruntând lipsurile, străinătatea, gerul și arșița. Gândul îi zbura către căsuța lui, unde-și lăsase nevasta și cei trei copii, pe cea din urmă nu o văzuse decât în fașă.
Nici ea n-a apucat să-și vadă vreodată tatăl. A venit într-o zi poștașul cu o telegramă îndoliată. Grigore Ancuța murise pe front, erou la Cotul Donului. Cine poate înțelege lacrimile unei familii sărace (oropsite) ale Irinei, nevasta lui, și ale celor trei copii, Costică, Maria și Elena, cea din urmă, de un an, neputând înțelege atunci tragedia prin care treceau în urma unei astfel de lovituri. Numele eroului de la Cotul Donului s-a așezat pe lespezile de piatră de la monumentul eroilor ridicat în sat, dar și pe pereții bisericilor din Rădășeni, cu atât mai mult în inimile celor din neamul lui care l-au pomenit și l-au tot așteptat vreme îndelungată.
Fata cea mică a eroului de la Cotul Donului își alina cu greu durerea lipsei iubirii tatălui drept, învățând în puținul timp liber la materiile care se predau în modesta școală a satului. Nu putea sta alături de copiii unor oameni înstăriți din sat, care aveau cărți, caiete și haine strălucite. Venea de la școală cu capul plecat, resemnându-se în fața acestor încercări. Dincolo de simpatii și poziții sociale, profesorul de matematică din sat o aprecia în mod deosebit. Răspunsurile ei la ore erau cele mai bune. Existau o dorință de cunoaștere și o cumințenie pe care profesorii le-au remarcat. La încheierea cursurilor școlii primare, profesorul de matematică a venit la tatăl vitreg al elevei premiante și l-a rugat să o trimită mai departe, la școală. „N-am bani pentru studiile ei, îi ajunge cât a învățat în sat, mai am și pe alții să îi port în școală, așa că ea trebuie să se mulțumească cu atât”, răspunse acela. Profesorul de matematică, cu pălăria în mână, insista în fața căsuței modeste, dar s-a lovit de refuzul categoric al tatălui vitreg. Așa-i când crești fără părintele tău! Tânăra nu avea cui să-și plângă nemulțumirea. A fugit pe ascuns de acasă și s-a înscris la o școală de ucenici. A învățat, cu mari eforturi, o meserie care i-a adus după câțiva ani un bănuț în buzunar. Într-o zi, s-a căsătorit și a avut doi copii. După mulți ani, s-a întâlnit pe stradă cu fostul profesor de matematică, ieșit la pensie. A recunoscut-o și au vorbit despre anii în care nu se mai văzuseră. O însoțea atunci, în ziua întâlnirii, fiul ei cel mare. Profesorul l-a întrebat pe el dacă e tot așa de bun la matematică precum a fost mama lui. Tânărul nu s-a putut lăuda cu aptitudini pentru această disciplină, dar s-a bucurat de mărturisirile profesorului. Atunci a aflat pentru prima oară și de episodul aproape incredibil al refuzului tatălui vitreg în privința continuării școlii. Aceasta n-a împiedicat-o să îl cinstească și să-l ajute, să-l plângă într-o bună zi ca şi pe propriul tată.
Fata cea mică a lui Grigore Ancuța, eroul de la Cotul Donului, a crescut cu greu, fără tată, fără protecția și ajutorul lui. A învățat să lupte de mică cu vânturile și valurile puternice, să înțeleagă că frumusețea vieții se dobândește mai ales atunci când învingi greutățile, că dorurile de cei dragi se alină numai cu ajutorul lui Dumnezeu, Care oferă tuturor, tainic, bucurii și mângâieri sfinte.
Nu a fost singurul caz din Rădășenii acelor ani. Și alții au plecat să lupte și nu s-au mai întors. În unele case, bucuria n-a revenit niciodată.
Îndată după terminarea războiului, preoții din Rădășeni au început să-i pomenească pe cei care nu s-au mai întors, alături de ceilalți eroi ai satului jertfiți pe câmpurile de luptă în Războiul de Independență ori în 1916-1917. Un obicei creștinesc are loc de atunci la sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi, dar și la Înălțarea Domnului. Colivă bogată, colaci mari și un pom frumos împodobit, cu împărțire de prinoase tuturor credincioșilor prezenți la slujbă, se oferă întru pomenirea eroilor după săvârșirea Sfintei Liturghii și a slujbei de pomenire (panihida).
Biserica nu i-a uitat niciodată, pomenindu-i la rânduielile liturgice și mai ales la Sfânta Liturghie, la Proscomidie și la Vohodul mare. La sărbătoarea Înălțării Domnului s-a stabilit slujbă specială de pomenire a tuturor eroilor neamului. În multe sate și orașe există troițe și monumente prin care li s-au înveșnicit numele și li se cinsteşte exemplul.
Se cuvine să ne reamintim de acești eroi rămași pentru cei mai mulți necunoscuți. Să ne aducem aminte de jertfa lor. Rănile deschise de moartea lor nu s-au închis încă. Povești triste, dar adevărate, despre bunicii și străbunicii noștri. Firul unor romane scrise ori nescrise încă, păstrate în inimile celor care le-au trăit şi despre care ştiu atât de puţini.
În acest an al unităţii noastre de credinţă şi de neam am evocat chipul unui erou de la Cotul Donului, bunicul meu după mamă, al cărui exemplu de jertfelnicie nu poate fi uitat.