Un festin duhovnicesc

Luna octombrie se anun­ță a fi luna cu cea mai mare intensitate și cu cel mai consistent număr de evenimente duhovnicești, eclesiale și culturale ale Bisericii noastre Ortodoxe. Aș îndrăzni să spun: din chiar toată istoria ei multiseculară cunoscută și documentată ca atare! Căci în ce alt răstimp istoric a fost sfințită o catedrală națională, au fost proclamate canonizări ale sfinților naționali, au avut loc pelerinaje, procesiuni și rugăciuni de asemenea amploare? Nicicând!

Am spus-o și o repet obstinat: Anul Centenar al Patriarhiei a marcat și secolul de Aur (materialul prețios, nu altceva) din spatele marii aniversări. Secol în care Biserica Neamului a fost întregită, mărită, consolidată în perioada interbelică, în care învățământul și cercetarea teologică au atins culmi inhibante chiar și pentru ziua de azi. Dar, totodată, secol în care corpul eclesial, dar și laicatul au fost supuse unor mari presiuni, mergând până la prigoană și ucidere, în timpurile nefaste ale comunismului. Însă și sfârșit de veac împlinit rotund în cele mai așezate și liniștite timpuri pe care le-a trăit vreodată Biserica Ortodoxă Română: din 1989 până în prezent. Prosperitatea materială a fost fără precedent, dovadă că s-au putut temelui catedrale noi în diferite colțuri ale țării, s-au putut ridica mii de noi biserici (peste 4.000, în mod sigur), s-au înființat sute de ­mănăstiri și schituri, aziluri și școli confesionale, seminare și facultăți, spitale și grădinițe, centre sociale cu diferite destinații. Mai presus de bunăstarea materială fără egal a României și a Bisericii Naționale, trebuie luată în considerare activitatea misionar- pas­torală dimpreună cu cea de profunzime duhovnicească - aceea de a descoperi adâncul de taină al lucrării dumnezeiești cu fiecare suflet în parte, dar și cu întreaga comunitate a dreptmăritorilor creștini. E puțin lucru să-L descoperi pe Dumnezeu oamenilor? E neînsemnată dorința de mântuire pe care o așezi în inima lor? E derizorie intenția de curăție morală și trupească, de respectare a tradițiilor sănătoase ale civilizației creștine? Desigur că nu, iar aceste lucruri le datorăm exclusiv stării de libertate și prosperitate care au urmat căderii comunismului nimicitor de suflet și credință, și integrării noastre în lumea liberă.

Iar acum, în acest Octombrie fastuos, luxuriant duhovnicește, românii au motive de multiple bucurii, primind daruri bogate. Luna începe cu proclamarea canonizării locale de la Mănăstirea Cernica a Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, eveniment la care vor participa mulțimi mari de oameni. Atât cei atașați de faimoasa lavră din ostrovul Cernicăi, cât și cei care au îndrăgit și iubit opera marelui teolog, cât și cei care vor să se apropie de realitatea harică a unui sfânt recent, despre care mulți dintre noi încă avem amintiri de neuitat... Așadar, un sfânt viu și prezent prin cei care au fost martori la viața dusă în smerenia familiei în apartamentul din strada Cernica (ce „coincidență”: a locuit pe strada care poartă numele mănăstirii unde este proslăvit ca sfânt!), un cărturar prezent prin opera sa, un rugător intens la Dum­nezeu, un mijlocitor potrivit pentru atragerea harului divin.

Apoi atenția se mută pe sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului, eveniment la care va participa chiar Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol, Bartolomeu. Acesta este un moment copleșitor, deoarece poartă marca unicității. Câți dintre noi putem participa la sfințirea celui mai important și emblematic lăcaș de cult din toată istoria Bisericii? Desigur, aura îi va spori în timp, consolidarea statutului de navă-amiral a lăca­șu­rilor de cult din România se va face în zeci, poate sute de ani. Însă începutul a fost pus, realitatea nu mai poate fi schimbată de nimeni și de nimic, evidențele strigă la noi cu glas profetic: catedrala există. Și asta, în pofida imenselor greutăți și umilințe (putem spune asta, căci așa a fost), edificiul eclesial este ridicat, el va străjui capitala unei țări europene și creș­tine, unui popor latin și ortodox, va scrie istoria celui mai fast moment al unor timpuri care parcă stau să apună. Mă tem că după ce vom fi arătat lumii și nouă înșine că existăm ca neam creștin performant sub toate aspectele, vremurile tulburi își vor așterne hlamida opacă peste lucrarea noastră unică. Dar nu vă temeți, Soarele Dreptății nu va apune, chiar dacă forțe întunecate vor să-l răpească de pe cerul inimilor noastre. Sursum corda!