Un hrisov al Preuteştilor

Odinioară, între Fălticeni şi Dolhasca, printre dealuri molcome, cu strunjiri cântătoare, acoperite cu veşmânt silvestru, şerpuia cu meandre line, sub umbrare de sălcii pletoase, Şomuzul Mare. Prea largă şi adâncă nu-i era albia şi uneori, vara, pe arşiţă mare şi prelungă, apa scădea de se vedea fundul mâlos. Peştii, racii, broaştele şi alte vieţuitoare acvatice se trăgeau spre ştioalnele de la coturile adumbrite. Valea aceasta era o edenică privelişte scoborâtă pe pământ, mai tot timpul anului smălţuită cu verde şi auriu şi presărată cu alesături de ie, iar iarna învelită în dulama albă a măturilor de poveste. Se desfăşura sub rotirea ochilor o tihnită poiană, ocrotită de pădurile falnice ce împânzeau coaste ca de defileu, între care sălăşluiau întinse postate de şes. Era colţul acesta al Ţării de Sus a Moldovei un ideal loc de întemeiere omenească. Aici şi-au găsit din vechime prielnic sălaş de vieţuire înaintaşii seminţiei noastre româneşti. Valea Şomuzului Mare şi-a prins, odată cu apariţia vetrelor de locuire, în cosiţele sale, pe lângă podoabele cele de la facerea lumii, şi aşezări mândre de gospodari din cei vrednici. Se înşiruie pe firul apei Şoldăneştii, la margine de Fălticeni, Preuteştii, cu satele sale, Dolheştii Mari, cu biserica hatmanului Şendrea, Dolheştii Mici, Dolhasca. Prima localitate importantă după Fălticeni pe acest curs de apă e cea a Preuteştilor, cu strânsura de sate Arghira, Basarabi, Huşi, Antileşti, Mănăstioara. Se ţin laolaltă încinse ca într-o horă cu mai multe cercuri. Prin bisericile acestor aşezări, unele suite, ca la Huşi şi Basarabi, pe vârfuri de coline, pământul îmbrăţişează cerul. Veacuri şi veacuri s-a zidit şi s-a urzit chip luminat de fiinţare într-un topos, adică într-un loc sacru. Sacralitatea a căpătat expresie şi prin chinoviale săvârşiri precum cea de la Mănăs­tioara, satul modelat în galeria croită nu cu pichamerele, ci cu braţele pământenilor, ce căutau un cuib al virginităţii făgăduitoare. În secolul al XVIII-lea, la 1716, la poale de pădure, Mihail ieromonahul a temeinicit cel dintâi schit, căruia i-a luat locul cel ctitorit de Chelsie ieromonahul chiar unde există şi azi bisericile cătunului Mănăstioara. Acelui smerit locaş i-a urmat cel dăinuitor şi, în prezent, o bisericuţă din lemn ca un chivot, ctitoria lui Iulian ieromonahul, sfinţită la 1858 de Mitropolitul Calinic Miclescu. Nu departe se sumeţeşte Cetăţuia, cu relicve din vechimea vechimilor, scoase la lumină de un om al locului, Nicolae Beldiceanu, vatră de pustnicie în timpuri trecute.

Aşadar, sipetul cu nestemate dumnezeieşti s-a revărsat pe valea Şomuzului Mare, la Preuteşti, şi în salba satelor acestei comune. Cei statorniciţi aici, atraşi de darurile Providenţei, au sporit zestrea prin lucrarea minţilor şi braţelor. Casa, grădina, ţarina s-au acordat armonios cu splendoarea priveliştii naturale. Oamenii au sfinţit meleagurile şi le-au însemnat cu faptele lor alese. Semnele sunt profunde, pentru că adâncă a fost lucrarea făptuitoare a pământenilor, a obştii şi a fruntaşilor acesteia, acei oameni între oameni, după celebra sintagmă camilpetresciană.

Cărţi cu valoare modelatoare pentru generaţii

Multe dintre faptele vieţuitorilor din vatra Preuteştilor şi-au dobândit drept de şedere nu doar în agora Preuteştilor, ci şi în cea mai amplă a ţării şi chiar a lumii. Sunt realizări ce binemerită consemnarea spre ştiinţa întregii suflări româneşti. Se incrustează asemenea strădanii în monografii, cronici, în pagini de geografie spirituală, cu sumedenia de fragmente mozaicate, fiecare cu expresia sa particulară. O făceau cândva diecii ori cei care scriau pomelnicele în vechile ctitorii, aidoma celui păstrat la Schitul Mănăstioara.

Diacul contemporan, cronicar al faptelor oamenilor de seamă ai Preuteştilor, nu e un învăţător din falanga celor care ne-au lăsat de-a lungul timpului în toate colţurile României astfel de preţioase palimpseste. E un fost colonel de jandarmi, pe numele său Dumitru Simion, întors după retragerea din serviciul militar în vatra natală. Preţuitor al cuvântului, cultivându-l el însuşi, Dumitru Simion a semnat în ultimii ani câteva cărţi de beletristică şi de istorie locală. Corolarul acestor nobile preocupări este opul „Valori din Preuteştii Sucevei”, cu o prefaţă de Ioan Holban, apărut la Editura Timpul din Iaşi. În cele aproape 500 de pagini ale tomului se prezintă profiluri ale unor figuri emblematice care au aureolat şi aureo­lează aşezarea de pe valea Şomuzului Mare. Unele dintre acestea au văzut lumina zilei în cuprinsul Preuteştilor, altele şi-au legat o parte a vieţii lor de acest spaţiu. Sunt evocate în paginile cărţii câteva personalităţi stelare. Mă gândesc la Ion Irimescu, meşterul cel mare al sculp­turii româneşti, cel născut în 1902 la Arghira, şi la Nicolae Beldiceanu, profesorul, poetul, arheologul, epigraful şi numismatul, venit pe lume în modesta casă (încă în picioare, pregătită pentru un viitor muzeu) a căminarului Beldiceanu, proprietarul moşiei Preuteşti. Numărul semănătorilor de fapte bune, pe care Dumitru Simion îi portretizează în acest substanţial volum, este de câteva zeci, ilustrând un evantai larg de domenii, de la literatură la arte, de la administraţie, armată, drept tehnică, la teologie, învăţământ, sport etc. Între numele mai cunoscute se înscriu cel al pictorului Mihail Gavril şi al subsemnatului, care mi-am început şcolaritatea la şcoala primară din Mănăstioara, sat unde păstorea, slujind la biserica vechiului schit, părintele nostru Ilie Ilisei.

Apariţia cărţii se circumscrie unei direcţii cultivate statornic de edilii comunei, de primarul Ion Vasiliu, aceea de păstrare a memoriei ca parte fundamentală a afirmării identităţii şi îmbogăţirii tezaurului moştenit de la înaintaşi. Grăitoare este în acest sens transformarea lansării cărţii din ziua de 10 iunie 2018 într-o vibrantă sărbătoare a comunităţii. Au venit la Preuteşti pentru a marca momentul ca în vremea Beldiceanului scriitori de la Iaşi. În rostirile lor, ieşenii Cassian Maria Spiridon, preşedintele filialei din Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Busuioc, Marius Chelaru, Emilian Marcu, Valentin Talpalaru au subliniat însemnătatea unor asemenea cărţi, valoarea lor modelatoare pentru generaţiile de azi şi de mâine. Primarul Ion Vasiliu a anunţat cu acest prilej că doi dintre protagonişti cărţii lui Dumitru Simion, pictorul Mihai Gavril şi scriitorul Grigore Ilisei, au fost desemnaţi cetăţeni de onoare ai Preuteştilor. S-a făcut apoi un popas la Mănăstioara, unde lângă biserica vechiului schit îşi dorm somnul de veci unii dintre Beldiceni. Pomenirea lor de către preotul paroh Dănuţ Maftei, cântările şi recitările pe versuri de Nicolae Beldiceanu au încununat ziua de cinstire a faptelor cele alese din istoria multiseculară a Preuteştilor.

Pentru mine, descins după ani şi ani pe acest pripor al copilăriei ce-i doar umbră şi vis, trecerea pe la Preuteşti, îndeosebi pe la Mănăstioara, s-a constituit într-o emoţionantă regăsire a urmelor şi a sinelui din acel îndepărtat segment de timp (1950- 1953). Căldura, ospitalitatea, inima deschisă cu care sătenii, unii foşti colegi de şcoală primară, au venit să-mi dea bineţe la şcoala înnoită, la aşezământul vechiului schit, a cărui zestre a sporit în aceşti ani cu o nouă şi chipeşă biserică, mi-au dăruit sentimentul tonic că izvoarele cele curate ale neamului sunt vii, pulsează cu energii sănătoase, şi mi-au întărit convingerea că atâta vreme cât acestea vor curge în albia lor dintotdeauna, milenara noastră patrie se va sori.

Cărţi precum aceasta alcătuită de Dumitru Simion reprezintă scrieri necesare propăşirii spirituale, dând seama, fiecare în felul său, de truda fără de istov a unei seminţii întru dura­ta ei.