Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
Un "Moromeții" al mileniului trei: ”Câinele japonez”
Într-o toamnă cinematografică în care debuturile se ţin lanţ, iar concurenţa este cu mult peste medie, primul lungmetraj al lui Tudor Cristian Jurgiu (cunoscut pentru scurtmetrajele sale „Nunta lui Oli“ şi „În acvariu“), „Câinele japonez“, surprinde în modul cel mai relaxat şi mai obiectiv, totodată, starea de fapt a României contemporane.
La cei nici 30 de ani ai săi, Tudor Jurgiu dovedeşte o maturitate a observaţiei sociale şi un interes pentru ceea ce se întâmplă în jurul său cu mult mai mari decât regizori trecuţi de pragul noviciatului (dacă e să ne gândim că cele mai multe debuturi, dar şi „programe personale“ ale tinerilor noştri cineaşti sunt apăsat autobiografice şi saturat autoscopice, de unde şi monotonia „generaţională“, care nu rareori li se impută).
Într-o cinematografie concentrată pe mediul urban, inclusiv pe ceea ce se cheamă (preţios şi adesea ridicol) „cultură urbană“, cu toate cecităţile şi autosuficienţele ei, Tudor Cristian Jurgiu are curajul să îşi îndrepte privirea spre lumea satului, spre acea Românie care se credea odinioară eternă, dar care preia inevitabil din impactul mutaţiilor sociale şi demografice ale estului european de început de mileniu - exodul populaţiei în căutarea unui loc de muncă, mozaicarea etnică haotică, lupta, adesea fără sorţi de izbândă, pentru păstrarea sentimentului de identitate naţională... Prea mult pentru un film? Tudor Jurgiu are grijă să insereze toate aceste aspecte în filigran, fără cinism, dar şi fără patetism (şi ce greu este să nu cazi măcar într-una din aceste două capcane!), în textura simplă şi lineară a povestirii, fără a o încărca inutil, pentru a compune o atmosferă epurată, de un realism dens şi nuanţat, credibilă şi emoţionantă. Mult îi datorează filmul, în acest sens, lui Andrei Butică, directorul de imagine, care ne dăruieşte o serie de peisaje rurale, portrete şi scene (realiste) de interior ţărănesc, cum rar se mai pot vedea într-un film românesc din ultimii ani.
Dar greul filmului stă pe umerii personajelor principale - maestrul Victor Rebengiuc, acum la 80 de ani, şi Şerban Pavlu (impus tot mai convingător ca un redutabil actor de prim-plan), cuplu care funcţionează într-o complementaritate perfectă. Relaţia tată văduv, rămas la vatră - fiu plecat la muncă în străinătate, întors temporar acasă, se dezvoltă lent, din replici puţine şi tăceri apăsate, pe măsură ce fiecare personaj îşi dezvăluie rănile. Cu toate că şi-a pierdut casa şi toată agoniseala în urma unei inundaţii, tatăl nu vrea în ruptul capului să-şi vândă bucata de pământ, în pofida presiunilor primăriei, chiar dacă, cu banii luaţi, ar putea să îşi cumpere o casă nouă. „Pământul nu se vinde!“ - această încăpăţânare ţărănească îl apropie foarte bine de personajul lui Moromete, pe care îl vedeam pe ecrane în 1987 în filmul lui Stere Gulea, interpretat, la fel de memorabil, de acelaşi Victor Rebengiuc. Pentru maestrul Rebengiuc, rolul bătrânului Costache Moldu din filmul lui Tudor Jurgiu este o continuare în linie dreaptă a rolului lui Moromete din filmul devenit clasic de acum 26 de ani. Doar că România s-a schimbat mult faţă de cea interbelică, descrisă în romanul lui Marin Preda şi ecranizată de Stere Gulea. S-au schimbat şi reflexele sociale ale oamenilor, care, împinşi de sărăcie, nu mai pleacă să caute de lucru „la Bucureşti“, ci în marile capitale ale lumii, oricât de îndepărtate.
Scenariul, scris iniţial de absolventul de teologie Ioan Antoci (şi distins cu două prestigioase premii), ulterior adaptat de regizor în colaborare cu Gabriel Gheorghe, are inspiraţia să nu calchieze modelele din roman. Relaţiile umane nu sunt la fel de contondente, nici drama risipirii pământului şi a familiei nu este la fel de apăsată, cu toate că aceasta din urmă planează asupra filmului şi îi conferă, discret şi cu câteva accente de umor, cheia emoţională.
Relaţia tată - fiu din „Câinele japonez“ porneşte cumva de la modelul fiului rătăcitor, întors la vatră, dar, cum vatra a rămas pustie, fiul devine, de bine, de rău, fiu-salvator, pentru a-şi duce tatăl dintr-un paradis încă mirific, dar care nu mai funcţionează, într-o lume bizară - futurista Japonie -, defel paradisiacă (pentru un „Moromete“, cel puţin), dar, pragmatic vorbind, validă. Iar dacă la Marin Preda tragismul vine din două părţi - risipirea pământului şi a familiei, în filmul lui Jurgiu, chiar dacă pământul nu mai poate fi păstrat şi lucrat de eroii principali, se păstrează, măcar, iubirea şi coeziunea familială. Ceea ce înseamnă că nu e totul pierdut.
.jpg)
