„Un om al păcii” - explorator în ținuturile „Ortodoxiei boreale”

În urmă cu 15 ani, un român pornea într-o expe­diție, o misiune de explorator în ținuturile cele reci ale Terrei, în Septentrionul planetei, acolo unde ghețurile sunt încă stăpânitoare pe mari întinderi, în pofida soarelui ce strălucește tot mai dogorâtor de un timp încoace asupra universului terestru. Frigul cosmic, ce domnește în Nordul cel mai de nord, a modelat structuri umane consonante, dând la iveală o plămadă a unei simțiri de o factură aparte, ce nimbează se­mințiile scandinave. Aparțin Europei, dar se individualizează cu preg­nanță prin felul unic de a trăi, de a se rosti original și a-și cristaliza personalitatea de biruitori ai asprimilor și întemeietori de bun și prosper așezământ al vieții.

Spre aceste orizonturi pline de necunoscut, de provocări, pornea în pelerinajul său misionar ca un veritabil explorator un episcop, care se autodefinea ca pelerin. Numele său, Macarie Drăgoi, e al celui dintâi ierarh ortodox român al Europei de Nord. Nu strânsese, pregătindu-se cu acribie pentru reușita călătoriei sale, sănii și câini, spre a străbate cărările septentrionale. El nu plecase să descopere ceea ce se descoperise, dar expediția sa se anunța nu mai puțin grea și pândită de primejdii decât cele ale exploratorilor polari de odinioară. I se sortise să ajungă la lumina tainică din sufletele unor pribegi, cele ale semenilor săi, români de cele mai felurite vârste, care luaseră calea străinătății, cuprinși în furtuna exodului de proporții biblice, ce prinsese a-și întinde volbura peste tot pământul la cumpăna dintre milenii. O parte dintre românii luați de valurile bejeniei, nu cei mai mulți, dar destui, au apucat calea Nordului, statornicindu-se, cu speranța unui trai mai bun, în Scandinavia. Sălașul acesta, altfel primitor și plin de făgăduințe, nu era lipsit de ispite și amăgiri. Acești rătăcitori prin lume descinseseră într-un univers sufletesc diferit de ființa lor lăuntrică, cea din părinți în părinți. Aici vorba avea adeseori suflare de gheață. Viața acestor pribegi se îndestulase, dar sufletul lor lăcrima și avea nevoie de mângâiere. Biserica Ortodoxă Română, care înțelesese dintr-o ochire drama credincioșilor ei, trimisese încă din zorii acestei noi epoci a migrațiilor ca soli pe unii dintre preoții săi să fie sfetnici și mângâietori înstrăinaților de țară, cărora nu le lipsea hrana materială, ci cea spirituală. Era o binevenită mână de ajutor întinsă semenilor noștri, cei care, pierzându-și rădăcinile, păreau uneori purtați de pale de vânt ca o corabie aflată în derivă. Acestor oi rătăcite le luase urma păstorul spre a le aduce în turmă.

O asemenea misiune de tămăduire sufletească primise din partea Bisericii un foarte tânăr episcop, vlădica Macarie, hirotonit ierarh al Europei de Nord în 2008, în Catedrala Clujului. O alegere fericită pentru o grea răspundere, ce avea trebuință de entuziasm și vocație ziditoare, dar și de acea puritate a copilăriei, ce nu-i numai uimire, ci și bucuria descoperirii unui univers necunoscut și îndrăzneala înaintării și temeinicirii. Toate scăldate în lumina cea curată a tinereții, pentru care drumurile par fără de capăt. Sigur, se cerea înțelepciune, cumpănire și ascultarea celor înțelepțiți odată cu trecerea anilor. În cei 10 ani petrecuți în preajma Mitropolitului Bartolomeu tânărul ucenic agonisise o prețioasă experiență și mai ales dorința de emancipare continuă. Cu această avuție inestimabilă ­plecase la drum. Ducea cu el, în ­trăi­stuța sufletului, câteva sfaturi primite înaintea așternerii pe cale de la doi vechi și luminați oameni ai Bisericii. Se încrustaseră în ființa sa ca o tablă de legi. De la Mitropolitul Bartolomeu luase aminte să nu audă adulările celor din preajmă și să ia în seamă până și criticile cele mai severe, de vin de la oameni valoroși și de bună-credință. Îl urmărea și-i dădea mereu de gândit și îndemnul ca de Pateric al vlădicii Pimen, sub a cărui veghe părintească urmase Seminarul la Suceava. Binecuvântându-l, Arhiepiscopul din cetatea lui Ștefan îl rugase cuviincios: „Să nu te îmbolnăvești duhovnicește de diabet”.

Călăuzit de aceste îndemnuri, a sosit la Stockholm vlădica Macarie. Întâi și întâi s-a grijit să aprindă focul în cuptorul inimii. Sporea dogoarea cea dintotdeauna spre a se revărsa asupra acelora peste care pogorâse frigul. Umbla după ei ca într-o pustie, râvnind să-i știe cât mai repede în câmpiile înverzite și înflorite ale credinței strămoșești ortodoxe. Era convins că doar într-un asemenea loc sufletele cele zbuciumate se puteau liniști, dobândind pace. Era el, cel chemat să le-o dăruiască. Cine altcineva decât „un om al păcii”, cum îi spusese, într-un avion ce zbura înspre Scandinavia, o fetiță din semințiile vikingilor. Zilele au curs, anii s-au înlănțuit, gândurile au devenit fapte, lucrarea a rodit și eparhia s-a închegat în cei trei lustri ca voinicul din poveste. Se scria o saga fascinantă, cea a unui explorator într-o lume nouă, dar în vârtejul atâtor și atâtor întâmplări și provocări, cel care le urzise, angrenând în facere mulțime de preoți și credincioși, nu avusese răgazul să mediteze la tâlcul și însemnătatea lor. Venise pe neaștep­tate un timp al reflecțiilor și al scrierii acestor istorii pilduitoare. O mărturisește cum s-a întâmplat însuși vlădica: „Viața diasporei scandinave e mai puțin cunoscută. Nu pentru că nu ar exista date sau exemple, ci pentru că e mai greu să redai un specific general, universal valabil al traiului ortodox în Scandinavia. În cei doi ani haotici ai crizei pandemice am avut nedoritul răgaz de a cugeta și a readuce la lumină amintiri de suflet, provenite din trăirea, împlinirile, greutățile și încercările mele de episcop pelerin în diaspora românească din Europa de Nord și din alte locuri. Și m-am gândit că ar fi de folos să le aștern în scris spre a le împărtăși cu tine, ca într-un ceas de taină”.

Taina cea tăinuită, ce s-a vrut a fi deslușită, privește această misiune a mângâierii și păcii, în care s-a cuprins trupește și sufletește vlădica Macarie vreme de 15 ani. Dă seama despre cele întâmplate în cartea apărută la sfârșitul anului 2022 la Editura Polirom, din Iași, intitulată „În misiune pe tărâmul vikingilor”. O misiune anevoie de îndeplinit, dar scoasă la liman cu strădanii stăruitoare, în neodihna brațelor și a minții. De ce fost-a atât de greu de plinit această ascultare? Pricinile au fost multiple și defel simple. Instituțional, aproape totul a trebuit luat de la zero. Cum reiese din aceste pagini manifest testimoniale, în întinsurile scandinave românii orto­docși erau risipiți ca în cele patru zări. Cele câteva parohii existente nu ­aveau cum să-i cuprindă cu nici un chip. Atmosfera țărilor din juris­dicția Episcopiei Europei de Nord, cu reședința la Stockholm, state cu un înalt grad de dezvoltare socială și economică, nu se potrivea temperamental cu firea românilor. În plus, ceea ce făcea și mai dificil demersul, Nordul scandinav impunea o confruntare cu o secularizare atotstăpânitoare. Se adăugau neînțelegerile și suspiciunile diasporei noastre, tot mai numeroasă de la un an la altul, dar tot mai despărțită. Într-un fel, spectrul donquijotismului plana asupra unei misiuni ce avea în față obstacole nu lesne de depășit. Dar Cuvântul lui Dumnezeu, încălzit în cuptorul inimii, izbutea să surmonteze neprielnicii, țesând cu migală, pricepere și iubire pânza unei comu­nități euharistice. Cartea înfățișează modul cum s-a săvârșit această minunată și prețioasă lucrare a unirii în duh. Modalitatea la care apelează autorul e cea memorialistică, în tonul celei anterioare, apărută tot la Editura Polirom, în 2021, „Amintiri la capătul dorului, 10 ani cu mitropolitul meu (1998-2008) Bartolomeu Anania”. Sunt pagini de cronică, cu slovă cronicărească, scrise din inimă, precum făcuse Ion Neculce, slovenind la „Letopisețul” său. Răsună din slove și sadovenianul „cântec al amintirii”. Se însoțesc toate aceste caracteristici cu notele de jurnal de explorator pe mările sufletești și de păstor care nu-și află liniștea până nu adună la stână oile cele pierdute. Citești istorii, povești ca din bătrâne culegeri din alte veacuri. Gândul îți zboară la Pateric și la pericope evanghelice. Toate își deschid corola prin ardenta trăire în Dumnezeu, ce atinge intensități cu totul particulare în „exilul spiritual”, hărăzit celor care au luat calea înstrăinării de vatră.

Regăsirea doritului acasă se săvârșește prin aprinderea candelei, adică păstrarea prin credință a identității în acest taifun al secularizării risipitoare de suflete nemângâiate, ce se abătea asupra românilor din Scandinavia ca o furtună polară. Mergând la biserică, rugân­du-se la icoana prinsă în ștergar la răsăritul casei, ca în odaia părintească, se petrecea minunea întrupării Împărăției cerești. Era aidoma viziunii mirabile, cea a „Ortodoxiei boreale” pe care a avut-o în 1968 ­arhimandritul Bartolomeu Anania, când a fost în Scandinavia, la Uppsala, la un congres. O percepuse atunci ca întruchiparea sublimă a Ortodoxiei dintotdeauna. A devenit tangibilă pentru mulți dintre pribegii români, pe care soarta i-a împrăștiat prin Nordul cel mai de nord. Minunile pășesc în conduri și cinstesc faptele alese. Sfințirea paraclisului din pădurea scandinavă, la 60 de kilometri de Stockholm, primul lăcaș arhieresc de închinare al vlădicii Macarie în Scandinavia, s-a bucurat în ajun de alaiul plin de evlavie al unui ciopor de căprioare. „Liturghia căprioarelor” din poiana raiului a suit până la ceruri făgăduitor vestitoare. Peste câțiva ani, la Stockholm avea să se înalțe Centrul eparhial, cu a sa catedrală, în care sunt decantate parcă toate esențele Ortodoxiei de acasă, pornind din Spermezeul baștinelor vlădicii, trecând prin Maramureșul bisericilor din lemn, reazăm ceresc, dând ocol în Bucovina chinoviilor nestemat, poposind în Valahia măiestrelor izvodiri brâncovenești și pecetluind cu semne ale Olteniei neasemuitelor chivote ce împodobesc văi, dealuri și culmi semețe.

Cei 15 ani s-au constituit într-o lucrare a unirii ce a izgonit, cât a fost cu putință, zavistia. S-au captat energii de izvoare curate, din Scandinavia, dar și din țară, spre a zidi biserici de zid, biserici de suflete. La Solvesborg s-a înălțat o biserică din lemn asemănătoare cu cele din Bucovina, meșterită de maramureșeni și cu ornamente de stil oltenesc. La temelie s-a așezat jertfa unei văduve, Aglaia, care a dorit să facă danie de biserică românească din moștenirea primită de la un suedez bătrân, pe care îl îngrijise ani buni cu omenie. Un gest cu mireasmă de sfințenie, amintind, cum consemnează vlădica Macarie, de cel al văduvei din Sirepta Sidonului, adăpostitoare a Profetului Ilie Tesviteanul.

În 2008, un foarte tânăr vlădică poposea ca un explorator al mângâierii pe tărâmurile vikingilor. Le-a dăruit, alături de colaboratorii săi, românilor de pe aceste meleaguri sentimentul biruinței asupra înstrăinării, prin regăsirea, pe calea cre­dinței, a acelui fără de pereche acasă. A fost cu putință pentru că s-a ascultat suspinul românilor pribegi și i s-a căutat leac. Biserica a fost cu ei de Înviere, celebrând Paștele sub zăpadă. Au trăit laolaltă măreția Nașterii Domnului, au croit cruci de gheață și s-au aruncat în apele înghețate să vină la mal purtând crucea ce zburase din mâna preotului. De fiecare dată avea loc o iluminare ca dintr-un izvod boreal. Domnul Se năștea, Se boteza, cuvânta, făcea vindecări minunate, Se crucifica și învia în inimile românilor, spulberându-le singurătatea. Ștafeta de Om al păcii și al mângâierii a fost ținută cu vitejie sacră și cu inimă de copil, cea a unui vlădică, ce nu-și pierduse curăția aurorală.