Un păstor încercat, răbdător şi smerit

Biserica noastră păstrează la loc de cinste în istoria ei, în amintirea credin­cio­șilor și a locașurilor sfinte, pe vrednicii ierarhi, care mult s-au ostenit, după cuvântul Mântuitorului, pentru a împlini porunca lăsată de El ucenicilor, de a vesti cuvintele Evangheliei la toată făptura, de a împărtăși din iubirea dumnezeiască tuturor celor care vor să devină fii ai Împără­ției lui Dumnezeu.

Între aceștia a fost un mare ierarh, Ghenadie Petrescu, care și-a petrecut viața slujind Biserica, fiind apreciat încă din vremea tinereţii sale de Mitropolitul Nifon Rusailă al Țării Românești (1850-1875), căruia i-a fost ucenic. Ultima parte a vieții și-a petrecut-o în singurătate și amărăciune, departe de locul în care a slujit vreme de trei ani ca arhipăstor al Mitropoliei Țării Românești (1893-1896), fiind iubit de credincioși și apreciat pentru lucrarea pastorală și misionară.

Unul dintre ucenicii săi, preotul iconom George I. Gibescu, profesor de psaltichie, atent cunoscător al vieții bisericești, a fost printre cei care nu l-au uitat pe Mitropolitul Ghenadie în vremea exilului său.

Părintele George Gibescu, trecut la Domnul în anul 1942, a fost un talentat compozitor de cântare bisericească, profesor și pedagog înzestrat, director al Cancelariei Sfântului Sinod și Eclesiarh al Catedralei Patriarhale.

Mărturisește ucenicul cel neuitător că, în ziua morții Mitropolitului Ghenadie Petrescu (31 august 1918), în urmă cu 100 de ani, a fost tot la fel de multă jale cum au fost „zilele de trecere din această viață ale părinților noștri”.

Personalitatea mitropolitului era o armonioasă îmbinare a multor calități sufletești, precum seriozitatea, bunătatea, demnitatea, modestia, autoritatea, dar și familiaritatea.

Spunea că, pentru mulți dintre slujitorii Bisericii, Ghenadie fusese un părinte, înfiindu-i sufletește, nu cu acte de la tribunal, ajutându-i în viața și lucrarea acestora ca un părinte adevărat.

Ghenadie Petrescu s-a născut în 1836, în București. Foarte multe personalități ale Bisericii, chiar și Sfinții Calinic de la Cernica, Irodion de la Lainici și Grigorie Dascălu, s-au născut în același loc aglomerat, dar binecuvântat de Dumnezeu cu multe biserici și cu viață spirituală înaltă.

El provenea din apropierea Bisericii „Sfântul Ștefan” de pe Calea Călărașilor, mama sa aflându-se încă în viață la vremea scrierii acelor rânduri. Mitropolitul nu a uitat niciodată înfățișarea și purtarea acesteia. Era o femeie evlavioasă, nelipsită de la slujbele bisericești, care a avut bucuria, dar și tristețea de a-și vedea copilul în vârstă de 14 ani dorind să meargă pe calea monahismului, așezându-se astfel la Mănăstirea Căldărușani, unde o rudă de-a ei slujea cu multă râvnă ca ieromonah.

Nifon Mitropolitul a observat vocația tânărului evlavios și priceput și a hotărât să fie adus pentru o perioadă în serviciul Catedralei Mitropolitane. Cu toate acestea, cel chemat la o asemenea slujire a preferat viața retrasă, revenind pentru încă trei ani, adică până la tunderea în monahism, în anul 1854, la Mănăstirea Căldăru­șani.

Ca ostenitor la Catedrala Mitropolitană, în orice ascultare s-a aflat, de la ierodiacon până la cea de Mare Eclesiarh, s-a străduit mult, cu evlavie și dragoste revărsată din toată inima către Dumnezeu, îngrijindu-se de împodobirea alesului locaș cu slujbe minunate și cu veșminte strălucitoare.

În anul 1873 a fost ales arhiereu cu titlul de Piteșteanul și a fost hirotonit chiar de către marele Mitropolit Nifon cu puțin timp înainte de moartea sa.

În anul 1875 a fost ales Episcop al Argeșului, unde a lucrat cu mult zel; vreo 400 de biserici zidite sau împodobite, mănăstiri restaurate și îngrijite, multe dintre ele scoase din paragină. În acest răstimp al păstoririi sale, clerul a fost îndrumat să păstreze cu evlavie sfintele rânduieli, iar credincioșii atrași către slujbele Bisericii prin cuvintele calde pe care le adresa, așa încât toți îl socoteau părinte, după cum îl știau și bucu­reștenii, care îl cunoscuseră încă din vremea slujirii la Catedrala Mitropolitană. Pentru aceasta era adeseori invitat la București, chiar dacă slujirea lui era într-o altă eparhie.

Dar vrăjmașul păcii și al iubirii nu a suportat strălucirea blândului arhiereu și a încercat să umbrească. Toate aceste merite ale Episcopului Ghenadie trebuiau să fie acoperite de răutatea omenească. Astfel a turnat zavistie în inimile unor împreună-lucrători care l-au oprit să mai slujească în anumite eparhii, așa cum a fost și cazul mitropolitului de la Iași. În fața acestei nedreptăți, i-a luat apărarea Episcopul Melchisedec Ștefă­nescu, marele cărturar, care a cerut insistent să fie ridicată interdicția vremelnică îndreptată asupra lui.

După 18 ani de slujire la Argeș a fost rugat să vină la București. Un însemnat grup de deputați și senatori, dimpreună cu foarte mulți clerici, dar mai ales cu mulțimea credincioșilor, a strigat atunci cu glas tare: „Ghenadie, Mitropolit Primat! Ghenadie să fie ales!” Într-adevăr, s-a bucurat de majoritatea voturilor, dar s-a observat și invidia unora, cum se întâmplă adeseori în viața oamenilor valoroși.

Mitropolitul Ghenadie a cârmuit Biserica avându-l ca model pe Mitropolitul Nifon, căruia îi fusese ucenic ascultător, dar dușmanii lui nu i-au iertat curăția sufletului, precum și dorința de a continua lucrarea Bisericii. El nu se uita la oameni, căuta prietenia cu Dumnezeu. Încă din prima zi a slujirii sale, cei care nu îl vedeau cu ochi buni s-au comportat ipocrit; așa s-a întâmplat într-o zi și cu D. Sturza care, venind să ceară mitropolitului blagoslovenie, așa zicând, dar în inima lui purtând gând de vrajbă, i-a sărutat mâna „pe amândouă părțile”. Încerca să instaleze vrajbă între el și unii politicieni, să creeze conflicte, să uneltească între el și reprezen­tanții puterii de atunci, chiar între mitropolit și rege.

Marea strădanie a Mitropolitului Ghenadie Petrescu, timp de 3 ani cât a păstorit Ungro-Vlahia, având în componența eparhiei sale șapte județe, a fost aceea de a-L sluji pe Dumnezeu cu dragoste de păstor. Astfel, a botezat într-o singură zi aproape patru sute de suflete, a vizitat toate parohiile, făcând ordine în biserici și mănăstiri, a așezat preoți și diaconi prin sate și cetăți, urmând vieții, activității și îndemnurilor marelui Apostol al neamurilor, Pavel.

S-a făcut prezent pretutindeni un suflu duhovnicesc, o primenire binefăcătoare, iar ucenicul său, G. Gibescu, autor al multor pagini care au rămas grăitoare pentru activitatea marelui ierarh, spune că nu putea uita iubirea cu care toți îl primeau și îl ascultau ca pe bunul păstor ce grăia din suflet, povățuindu-i pe calea Bisericii. A luminat casele și colibele creștinilor, a fost iubit de cei mari și de cei mici, în afară de cei care priveau cu ochi vicleni lucrarea sa misionară și pastorală de excepție, iar potrivnicul binelui nu se bucura nicidecum de asemenea fapte.

La adresa Mitropolitului Ghenadie s-au spus și scris lucruri neadevărate, s-a uneltit în casele importante din vremea lui cu gând pizmaș și l-au acuzat de simonie. Au spus că a sustras odăjdii și icoane din biserici, că a falsificat acte și că a dorit să-și păstreze pentru el bunuri, dar mai târziu avea să se arate că acestea erau doar calomnii, tendențioase defăimări răutăcioase.

El care împodobise bisericile și făcuse racle Sfântului Dimitrie de la Mitropolie sau Sfintei Filofteia de la Curtea de Argeș, el care a dăruit din banii săi și ai prietenilor înstăriți sume importante pentru zidirea bisericilor, așa cum se făcuse și în Eparhia Argeșului, la Stânișoara, Turnu, Văleni, Robaia sau în alte locuri, el care s-a îngrijit și de susținerea Facultății de Teologie din București, sprijinind cu burse tinerii, ctitorind apoi un azil pentru bătrâni în amintirea mamei sale și rămânând întotdeauna mărinimos, chiar și după ce frații și subalternii au căutat să-l înlăture din slujirea Bisericii, mai mult decât atât, a fost acuzat că avea legături cu un fost ocnaș care își ispășea pedeapsa la Mănăstirea Cozia, pe atunci și temniță, și care furase „Cloșca cu puii de aur”.

El a rămas omul păcii și a încercat să nu pomenească răută­țile pe care avea să le întâlnească în drumul vieții.

În ședința din 4 decembrie 1896, Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române avea să ia o hotărâre care l-a mâhnit mult pe Mitropolitul Ghenadie și care a tulburat Biserica. După câteva luni, mai precis după o jumătate de an, Sfântul Sinod revenea și spunea că „nu a putut cunoaște întâmpinările și învinuirile ce i-au fost aduse” și atunci a hotărât să ridice hotărârea aplicată Mitropolitului Primat în data de 20 mai 1896.

După reabilitare, Mitropolitul Ghenadie a demisionat din scaunul de mitropolit și s-a exprimat către regele Carol I:

„De la începutul crizei prin care a trecut Biserica Română mi-am pus nădejdea în dreptatea Majestății voastre. Acum când dreptatea mi s-a făcut și Biserica nu mai este tulburată de întâmplări pe care eu, urmând pilda Mântuitorului, m-am hotărât să le uit, nu voiesc să se creadă că aș fi piedică la dragostea și liniștea care trebuie să domnească printre păstorii sufletești ai neamului nostru. Prețuind mult binele Sfintei Noastre Biserici și pacea supușilor Majestății voastre decât deșertăciunea slavei și măririlor, rog să îmi primiți demisia din scaunul de Mitropolit Primat. M-am ținut statornic în fața nedreptății și nu vreau să fiu prilej de vrajbă între frații mei întru Hristos. De aici îna­inte, ca și în trecut, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru liniștea și bunăstarea Sfintei Noastre Biserici, dar și pentru Majestatea voastră și pentru întreaga dinastie…” , spunea în 4 decembrie1896 Mitropolitul Ghenadie Petrescu.

Rămâneau în urmă multe dintre realizările lui: un azil de bătrâni, ajutoare acordate orfanilor și văduvelor, restaurări de biserici și mănăstiri, mai ales a Mănăstirii Căldărușani și a bisericii episcopale de la Curtea de Argeș, milostenii nenumărate și fapte bune cum puțini au adunat în zilele lor. Erau mulți dintre cei care cunoscuseră viața mitropolitului sau auziseră despre el, adăugând și ei nenumărate mărturii, unele dintre ele tulburătoare.

Mitropolitul Ghenadie Petrescu a fost un mare ierarh, un iubitor al monahismului, un exemplu de renunțare și smerenie. Un om al lui Dumnezeu care a întâlnit prea multă răutate și vicleșug, dar care a răspuns la acestea cu iubire și iertare.