Un zâmbet cu aromă de măr

În 1994, Ion Irimescu descindea în Iaşii în care fusese profesor la Academia de Arte Frumoase, la clasa de sculptură, între 1940 şi 1950. Senatul Universităţii de Arte "George Enescu" luase hotărârea să-i acorde, celebrându-l ca înaintaş ilustru, titlul de Doctor Honoris Causa. Ceremonia se fixase la începutul lui octombrie 1994 şi Ion Irimescu, ca un om cu deprinderi vechi şi respectul sacru al punctualităţii, se urcase în tren împreună cu doamna Jeniţa şi sosise din vreme la Iaşi, nu cumva să întârzie un pic la ora solemnă. Ajuns aici, avea să constate că bătuse drumul degeaba; ceremonia se amânase pentru o altă dată, fără ca cel în cauză să fie anunţat de schimbarea cu pricina, evident, din motive bine întemeiate. Atunci maestrul, de care mă apropiasem prin întâlnirile de la Fălticeni, m-a chemat în ajutor. L-am scos din încurcătură. I-am fost călăuză şi gazdă în Iaşii pe care-i redescoperea cu uimire şi fericire de copil. L-am poftit şi la un taifas, adică la o convorbire televizată, ce se difuza sub genericul "Oleacă de taifas". Vorbirea noastră de o jumătate de oră a gravitat în jurul multor teme generoase, a străbătut nostalgic, dar şi critic, deceniile de trudă artistică ale creatorului şi a avut drept laitmotiv Fălticeniul ca loc primordial al cosmosului său sufletesc şi creator. Interlocutorul mi-a mărturisit la un moment dat vizibil emoţionat: "M-am legat şi după moarte de Fălticeni". Şi a adăugat: "Atunci când mi s-a oferit prilejul şi am avut la dispoziţie un local în care să poată fi cuprinse lucrările mele, acesta a fost un imbold extraordinar, dezvoltat pe parcursul anilor. În fiecare an am tot adus noi lucrări din producţia mea. Am lucrat tot timpul".

Într-adevăr, din 1975, anul întemeierii Colecţiei de Sculptură "Ion Irimescu" de la Fălticeni, când lua fiinţă cea dintâi importantă expoziţie permanentă de autor în domeniul artei sculpturale din România, amenajată la etajul celui mai impozant edificiu al oraşului, Palatul marelui vornic Alecu Botez-Forăscu, fostul sediu al Prefecturii judeţului Baia, artistul a poposit vară de vară în oraşul izvoarelor sale încărcat cu rodul unui an de strădanii creatoare. Codrul de întruchipări sculpturale creştea ca într-o poveste şi diriguitorii de atunci ai Fălticenilor i-au acordat spre expunere întreaga clădire. Colecţia a devenit Muzeul "Ion Irimescu". De la puţin peste 100 de sculpturi patrimoniul numără azi 314 şi 1.000 de lucrări de grafică. Din 1999, după înveşnicirea bunei lui soaţe, coana Jeniţa, artistul s-a întors acasă la Fălticeni, unde a vieţuit până la marea trecere din 2005. A locuit într-un apartament amenajat în clădirea din vecinătatea muzeului. În filmul "Veacul lui Ion Irimescu" mi s-a confesat că nimeni nu-i mai mulţumit ca el, care are norocul să deschidă ochii dimineaţa şi să vadă aşezământul în care stau operele vieţii sale de artist".

În 2003, anul centenarului, când semenii săi i-au dat atâtea semne de iubire şi cinstire, clădirea muzeului a intrat într-un proces complex de consolidare, restaurare şi modernizare. Din păcate, în 2005, investiţia nu a mai fost finanţată şi acele ultime luni de existenţă pământeană ale maestrului au fost înnegurate de griji şi amărăciuni fără leac. Ion Irimescu a urcat la ceruri în octombrie 2005 cu părerea de rău că lăsase muzeul zăvorât şi nu găsise nici un fel de înţelegere la puternicii zilei. În cele din urmă, după ani de incertitudini, tot fălticenenii, animaţi de primarul Vasile Tofan şi de directorul Gheorghe Dăscălescu, au izbutit să tămăduiască suferinţa celui suit în înalturi. S-a reuşit acest lucru printr-un proiect cu finanţare europeană, conferindu-se acestui lăcaş al artelor o nouă strălucire. Ca să parafrazăm o zicere celebră, Muzeul "Ion Irimescu" din Fălticeni, redeschis miercuri, 12 septembrie, cu toată slava, printr-o manifestare prezidată de pontiful criticii de artă româneşti, academicianul Dan Hăulică, este ce-a fost şi încă mult mai mult. Din înălţimile celeste, Ion Irimescu îşi roteşte bucuros privirile deasupra casei lui şi sloboade peste semenii săi fălticeneni lumina inegalabilului zâmbet cu aromă de măr din livezile de poveste ale Fălticenilor.