„Unde sunt zăpezile de altădată?“

În fiecare an beneficiem de câteva emisiuni televizate care subliniază aderenţa unor oameni, majoritatea pensionari, la comunism. Fie că sărbătoresc ziua de naştere a unuia dintre dictatori sau trecerea la cele veşnice, refrenul auzit este acelaşi: era mai bine înainte. Discrepanţa dintre declaraţiile acestor oameni şi cele ale părinţilor noştri, netrecuţi la vârsta a treia, este uriaşă. Unii ridică în slăvi „bunăstarea“ de odinioară, alţii se plâng de economia actuală, dar o consideră oricum mai bună decât perioada înfometării comuniste.

Printre afirmaţiile nostalgicilor se numără uneori neverosimile supoziţii. Un bătrân de 75 de ani afirma prin 2004 că, dacă dictatorul Nicolae Ceauşescu ar mai fi trăit, acum la robinet ar fi curs… apă minerală. Suntem convinşi de un singur lucru: în mod cert România comunistă nu a reprezentat un vechi-testamentar Canaan, plin de lapte şi miere. Nu de alta, dar laptele şi mierea erau destul de râvnite în cursul comunismului, pe lângă alte necesităţi directe: ouăle, carnea sau uleiul. Acestor bucolice discursuri înflăcărate de greşelile capitalismului li se adaugă o altă nostalgie, mai puţin mărturisită: propria semnificaţie în societate. Majoritatea persoanelor care se declară în favoarea comunismului făcea parte din clasa muncitoare şi se bucura de aprecierea conducerii. Până la urmă, ei susţineau poporul român în elita mondială. Am auzit odată un exemplu din partea unui absolvent de facultate în perioada comunistă. Majoritatea muncitorilor erau atât de plini de ei şi siguri că sunt buricul societăţii, încât îl sabotau pe faţă în activităţile întreţinute. Astăzi, persoanele lipsite de studii superioare aflate în etate suferă din cauza trecerii lor pe o listă a uitării. În comunism s-ar fi întâmplat la fel, dar nu vor să admită acest lucru.

Până la urmă, ce se doreşte? Aici, pensionarii nostalgici sunt împărţiţi: unii şi-ar dori o conducere mai bună, alţii mai multă atenţie, iar cei mai mulţi, întoarcerea în timp. Ştim că mitul eternei reîntoarceri este o premisă fundamentală a omenirii. Toţi vrem să aducem un anumit moment trecut în prezent. Astfel, aceste persoane tânjesc după sacralitatea comunismului. Mie mi se par asemenea iudeilor ieşiţi din Egipt, care mai visau încă la căldările imaginare de carne. Mă îndoiesc foarte sincer că iudeii erau atât de bine hrăniţi în acea ţară străină al cărei conducător decisese să-i extermine la propriu. Mă îndoiesc prin urmare şi de capacitatea comunismului de a asigura o societate fericită. Am cam uitat înfometarea, am cam uitat amestecul Securităţii, am cam uitat miile de oameni torturaţi şi ucişi în închisori pentru apartenenţa la Ortodoxie sau la anumite convingeri politice. Comunismul reprezintă, după expresia unui teolog rus, raiul trist. Nu cred că un om cu scaun la cap ar mai vrea să se mai întoarcă acolo, poate doar unul foarte simplu, peste care realitatea intrinsecă a lucrurilor a trecut oricum nevăzută.

Am mereu sentimente contradictorii observând aceşti oameni care au muncit toată viaţa şi s-au dedicat acestei doctrine. Mulţi au o oarecare înţelepciune, o dragoste de viaţă, dar nu pot înţelege că etapa comunistă este încheiată, sperăm pentru totdeauna. Ei îşi doresc statutul social înapoi, îşi doresc aprecierile conducerii, vor slavă pentru cei 40-50 de ani de muncă. Îi înţeleg şi nu îi condamn, pentru că mulţi tineri aparţinând generaţiei actuale ar fi făcut, poate, la fel. Ceea ce nu înţeleg este deliciul televiziunii de a-şi bate joc de visul acestor oameni. Unora le-a mai rămas doar visul şi nu avem dreptul să stingem această ultimă redută care încă îi mai menţine vii. Mă doare lăsarea lor în uitare, acoperirea lor cu cenuşa istoriei, pentru că, în esenţă, sunt şi părinţii mei, sunt şi fraţii mei mai mari. Într-un neam românesc suntem încă uniţi, într-un neam universal suntem încă fraţi şi fii ai lui Dumnezeu. Comunismul însă a pierit. Păcat că încă mai distruge viaţa bătrânilor poporului meu cu speranţe sterile.