Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, anticipând învierea noastră, face legătura între imanent şi transcendent, între cele de aici şi cele de dincolo, între locul în care suntem şi cel în care suntem
05 Mai, 2024
Vai de cel singur!
Sfinţenia nu înseamnă putere fizică, nici materială. Primind şi oferind iubire, înţelegând îndumnezeirea ca pe o existenţă firească, nu ca pe o excepţie bizară, avem prilejul de a câştiga mult mai mult decât adunarea sub stindardul trecător al veacului. Avem şansa de a face parte dintr-o comunitate. Una bazată pe dragoste şi respect, nu pe trecătoarele aparente beneficii ale acestei lumi. Căci comuniunea creştină dreptmăritoare constituie, prin chiar liantul care o susţine, apogeul dezvoltării, culmea civilizaţiei umane. Aici, în această formă de existenţă firească, întru Hristos şi Biserică, îşi găsesc finalitatea binecuvântată secole întregi de căutare a lui Dumnezeu, de gândire limpede şi scormonitoare, de negare a evaporării întru nefiinţă ca devenire posibilă.
Denunţarea ideilor din alte timpuri drept false şi neavenite îşi are rădăcinile adânc înfipte în respingerea simplei concepţii a morţii proiectate drept final al umanităţii. Ceea ce nu înseamnă însă că respectivele idei şi-au pierdut vreo clipă măcar puterea de a seduce fiinţele atrase, precum unele insecte, de lumina puternică. Paradoxal, aparent, şi întunericul are un soi de strălucire, una bolnavă, înfiorătoare, care cheamă şi distruge. O strălucire aflată în strânsă legătură cu îngrozitoarea, distructiva falsă frumuseţe a nălucirilor luciferice împrăştiate la tot pasul. Aceasta este lumea în care trăim - dintotdeauna a fost aşa - şi trebuie spus că singurul efort vrednic de toată lauda pe care îl poate săvârşi un om, aici, pe pământ, este smulgerea sinelui şi, mai ales, a aproapelui din capcana răului înveşmântat în haine calpe, numai bune pentru a atrage şi a distruge.
De altfel, acesta este şi rolul comunităţii creştine adevărate: lupta (necontenită, fără vreun răgaz) de a-l apăra pe altul, de a-l ajuta, instinctul extraordinar de a pune viaţa şi binele celuilalt mai presus de propria noastră existenţă. Iar Biserica se întemeiază pe sângele martiric vărsat nu pentru apărarea sinelui, ci pentru păstrarea credinţei şi, prin ea, pentru salvarea omenirii. Căci, într-un final, nimeni nu este cu adevărat singur. Sub privirea blândă a Părintelui ceresc, suntem înconjuraţi de fraţi şi surori, de oameni ca noi, care, chiar cu alte chipuri, alte năzuinţe şi priorităţi pe termen scurt, au acelaşi ţel final: îndumnezeirea. Cea pentru atingerea căreia avem, cu toţii, nevoie unii de alţii. Pe poarta Paradisului arareori intră persoane singure, neînsoţite de cei care le-au fost alături o viaţă ori o clipă, ridicându-i din umila prosternare în faţa pieritorului.
Sfinţenia nu înseamnă forţă fizică sau putere materială, nici fală, nici egoistă, scurtă fericire. Sfinţenia este acea stare de folosire bucuroasă a talanţilor dăruiţi de bunătatea divină în cel mai bun mod: pentru răscumpărarea altora din robia distrugerii, chiar cu preţul, aparent mult mai mare, al propriei vieţi. Sfinţii sunt prăznuiţi zilnic, aducându-ne aminte să nu ne risipim viaţa ori menirea în lume pentru nimicurile născocite pe marginea înstrăinării. Sfinţii sunt faimoşi ori necunoscuţi; abia descoperiţi ori de mult uitaţi; aflaţi departe, în timp şi spaţiu, ori chiar printre noi; diferiţi, dar atât de mult asemănători, căci ochii lor şi ai noştri privesc, cu aceeaşi intensitate, în jur, căutând împlinirea. Doar că ei, prin altruismul de care au dat, dau şi vor da dovadă, până la sfârşitul lumii - aşa cum o ştim acum -, văd, dincolo de noi şi de măruntele noastre vieţi, nemărginitul divin, cel pe care îl purtăm cu toţii în suflete, mărturie a Botezului şi moştenire pe care trebuie să o purtăm spre porţile Sublimului. {i, văzând, ei înţeleg ce valoare neasemuită are fiecare dintre noi, călător spre împlinire, căutător al asemănării pe potriva chipului.
Trăim o perioadă grea, în care comunităţile creştine sunt prigonite şi sfinţii sunt ostracizaţi - din nou, căci tot nu am învăţat nimic din repetitivitatea năucitoare a marilor dezastre şi măruntelor neîmpliniri ce ne află, în permanenţă, nepregătiţi. Trăim vremuri când încet-încet devine periculos să fii creştin ortodox şi să îţi manifeşti credinţa. {i aceasta deoarece noul val de păgânism, amestecat cu ateism şi alte manifestări adjuvante, ne-a surprins... singuri. Am pierdut legătura, printre toate ce ne distrag atenţia astăzi, unii cu alţii. Mergem pe stradă şi ne privesc ochi străini. Nici un chip cunoscut, nici un îndemn spre asemănare. Iar sfinţeniei, fără a-i fi neapărat potrivnici, nici binevoitori nu i ne arătăm. Cuvintele şi-au pierdut valoarea şi imaginile ori sunetele sunt altceva decât par. Ne-au mai rămas gândurile, nerostite, şi cei care ar putea fi lângă noi, fraţii şi surorile noastre, pentru a ne aduce aminte de îndumnezeirea încă nepierdută cu desăvârşire. {i trebuie să profităm de ceea ce avem, fiind recunoscători, deoarece, în aceste vremuri barbare, lumeasca fericire înseamnă, cel mai adesea, însingurare. Iar, după cum ne învaţă, mereu actual, Ecclesiastul, vai de cel singur! (Pr. Alexandru Pripon)
