Vălăret?

În preajma sfârşitului de an, pe internet sunt postate "filmuleţe" (după cum li se spune familiar) de sezon în a căror titrare se găseşte cuvântul vălăret. O cunoştinţă din zona Vrancei ne întreabă dacă aceasta este forma corectă a cuvântului, sau vălărit, cum se pronunţă pe la Nereju, Nistoreşti şi Mera… Trebuie să o asigurăm pe cunoştinţa noastră că poate să folosească mai departe forma cu care s-a obişnuit a cuvântului respectiv, dar şi că vasluienii au dreptate, lingvistic vorbind, când, pe internet, titrează un scurt film "Vălăret - Teatru folcloric din judeţul Vaslui": aşa se pronunţă pe la ei, iar varianta vălăret a fost înregistrată de diferiţi folclorişti şi este consemnată şi în dicţionare.

În treacăt fie vorba, pe… filmuleţul de 9 minute cu titlul de mai sus, putem vedea unele piese care cu greu pot fi acceptate ca fiind teatru aparţinând folclorului: de exemplu, jocul unui… arlechin (?), dar cu sabie (!), care ţopăie pe melodia germană "Ach, du lieber Augustin!".

Dar meritul incontestabil al unor astfel de postări de Crăciun şi de Anul Nou (filmarea unor adevărate "alaiuri", cu urşi, capre, căiuţi, moşnegi, mire şi mireasă etc.) este acela că scot "vălăretul" sau "vălăritul" de sub un fel de monopol privind desfăşurarea acestui obicei doar a doua zi de Paşti, dată pe care au reţinut-o unii exegeţi, adesea invocaţi în texte de pe internet. Nu numai pe baza propriilor noastre anchete etnolingvistice desfăşurate în anii â70 în câteva zeci de localităţi din sudul Moldovei (în special din judeţele Vrancea şi Galaţi), ci şi după informaţii din opere ale unor importanţi etnografi, folclorişti şi lingvişti (printre care S.Fl. Marian, I. Diaconu, August Scriban) trebuie reţinut că cetele de flăcăi treceau, pentru a face urări, pe la casele tuturor consătenilor, dar mai ales pe la cele unde erau fete de măritat, în ajunul Crăciunului şi al Anului Nou, când adunau colaci, cozonaci şi bani (destinaţi petrecerilor de la aceste sărbători şi pentru plata muzicanţilor "tocmiţi" spre a cânta la horă), dar mai ales a doua zi de Paşti, când li se dădeau, în plus, păşti şi ouă roşii.

În special cu această ocazie, în Vrancea, se practica udatul cu apă adusă cu cofa de la fântână şi ridicarea pe braţe, însoţită de sunete marcând efortul ("hâp, hâp!") tuturor membrilor familiei, ca un ritual de sănătate (pentru fetele de măritat, practicile respective reprezentau garanţia atingerii dorinţei ori… a speranţei respective!).

Menţionăm faptul că, într-un studiu monografic publicat în volumul Lexic românesc - Cuvinte, metafore, expresii (Bucureşti, 1980, pp. 142-170), am prezentat atât informaţii şi puncte de vedere din studiile anterioare privind obiceiul respectiv, cât şi rezultatele propriilor anchete, ajungând la concluzia că udatul cu apă, dintr-o epocă mai apropiată de zilele noastre (înlocuit, în localităţi din Transilvania, cu stropitul fetelor cu parfum!), reprezintă doar un gest simbolic, într-o zonă cum este Vrancea, care a păstrat, până prin anii â30 ai secolului al

XX-lea, obiceiuri arhaice; aici se mai turnau efectiv cofe cu apă asupra gospodarilor. Simbolic, deoarece, iniţial, ritualul de fertilitate de la începutul primăverii consta în "trasul în vale" (adică într-o apă curgătoare) a persoanelor ce făceau obiectul originalului… omagiu!

De la substantivul vale s-a creat, mai întâi, derivatul vălar, numindu-i, la plural, pe flăcăii care vălăreau (verbul este înregistrat în dicţionarul lui August Scriban, publicat la Iaşi, în 1939), adică umblau cu vălăritul (sau vălăretul!).

Dar, dintr-o perspectivă de antropologie culturală, variantele, "rafinate" sau numai "civilizate", din epoci mai apropiate de zilele noastre, trebuie proiectate pe un vechi ritual agricol de fertilitate al autohtonilor, ce presupunea chiar sacrificii umane. Reprezentând acomodarea unui ritual păgân, obiceiurile vechi au fost combătute de Biserică încă din secolul al XVII-lea.

Asupra acestor aspecte ne propunem să ne oprim în articolul de săptămâna viitoare.