Valea nevăzută de dincolo de zare

Suzana Fântânariu, artista căutătoare de orizonturi noi, neexplorate, în artele frumoase, este gravorul de certă vocaţie, şcolit la Iaşi şi la Cluj, care a lărgit teritoriile acestei bătrâne tehnici, deschizându-le spre tridimensionalitate într-un demers original, cu ecou internaţional. Creatoarea de la Timişoara a impus o direcţie novatoare în această ramură a artelor vizuale, direcţie continuată de elevii săi de la Universitatea de Vest. De bune decenii Suzana Fântânariu a pornit cu determinare, curaj şi autoritate profesională indiscutabilă într-o călătorie argonautică de re(în)semnare a spaţiului plastic cu semne vorbitoare precum cuvântul, dând chip memorabil dialecticii ce-i guvernează lucrarea, aceea „a devenirii imaginii între planietate şi obiect.” Această din urmă sintagmă defineşte sensurile operei, mutaţiile survenite în discursul plastic de la o etapă la alta, într-o curgere firească şi mereu suitoare. Sorgintea strădaniilor râvnitoare, pătimaşe de-a dreptul, cerebrale şi senzitive în acelaşi timp, săvârşite cu asumare mistuitoare o carieră întreagă, trebuie căutată în aurorala vatră a Băii voievodale, cuibul părintesc, de unde a plecat în lume să-şi rostuiască vocaţia cu o zestre genetică de simţire, de grăire, ce şi-a pus amprenta de neşters asupra artei sale. A fost matricea în care s-a cristalizat personalitatea sa inconfundabilă. Pendulul existenţial al Suzanei Fântânariu a bătut între două ţărmuri, cel al logosului şi cel al imaginii. Deşi s-a dedicat artelor frumoase, ucenicind întâi la Iaşi, la Liceul de Arte, apoi la Cluj, la Institutul „Ion Andreescu”, artista n-a ieşit niciodată cu totul de sub vraja cuvântului. L-a meşterit din când în când, ca un condeier, dar îndeosebi a sondat cu uneltele plasticianului înspre lăuntrul miezos al cuvântului, izbutind să extragă de acolo acele constituente în stare a îmbogăţi ideaţia lucrărilor şi a poliza expresivitatea limbajului. Încă din perioada în care gravura, mai bine zis xilogravura, era modalitatea predilectă de exprimare, Suzana Fântânariu, cu toate că nu se depărtase în acea vreme de canonul clasic al genului, abordat în maniera mai gravă, cu tonalităţi expresioniste, caracteristice şcolii clujene, şi-a timbrat rostirea, fructificând ingenios şi în cheie proprie valori patrimoniale româneşti şi universale. A topit în plasma gravurilor splendoarea smerită a literei, migălită măiestrit de caligrafii şi miniaturiştii din vechime ai cărţilor sfinte, a presărat în mojarul alchimic pulberea fiorului poetic şi al transcripţiilor gracile ale Orientului şi a configurat monumental suprafeţele cu ecouri de papirusuri dormitânde în piramide egiptene.

Mereu neliniştită, umblând fără hodină după valea nevăzută de dincolo de zare, Suzana Fântânariu a deschis tot mai larg câmpul său de acţiune. Şi-a revoluţionat permanent viziunea şi modalităţile de exprimare. A înveşmântat cu straie noi ceea ce-şi propunea să comunice semenilor. A apelat inspirat la ce se aruncă îndeobşte la lada de gunoi şi inutilităţi, metamorfozând temerar meniri obiectuale consacrate în altele cu viguroase valenţe artistice şi emoţionale. Lucruri, obiecte din mediul înconjurător, bătrâne dantelării, cioburi şi fragmente din alcătuiri supuse eroziunii şi dispariţiei iremediabile, precum cele din Palatul Baroc al Timişoarei, au fost chemate să fie altceva, să aibă rosturi şi sensuri cu totul diferite de cele iniţiale, dând naştere unor privelişti nebănuite, mărturisitoare ale unor semnificaţii generatoare de emoţii şi stări tulburătoare. Ceea ce părea pierdut, tern, fără de noimă, renăştea astfel printr-o reconstrucţie epifanică, dobândind preţioasă identitate semantică şi afectivă. Cele mai adesea obiectele pe care artista le preface, investindu-le cu alt înţeles decât cel primar, se înnobilează princiar de-a dreptul.

Concură la această geneză măiestria bijutierului, harul caligrafului, rafinamentele brodezei, ţesătoarei, iscusinţa meşterilor lemnului, fierului, priceperea tipografilor şi zeţarilor şi altor atâtor şi atâtor artizani nepereche. Din experienţele lor bătrâne artista trage foloase, recreând în manieră proprie şi perpetuând în contemporaneitate o inegalabilă moştenire artistică. În felul acesta fragmentele unei alte realităţi devin metarealităţi, se cuprind de duh şi vorbesc pre o limbă ce parcă am şti-o, dar n-am mai auzit-o, o grăire fermecătoare, ce ne îndeamnă la reflecţii şi stări de spirit intense. E limba cea fără de moarte a artei. Suzana Fântânariu procedează aidoma meşterului de la Mărţişor, Tudor Arghezi, făuritorul de nestemate până la el inexistente, scoase nu din zăcăminte aurifere, ori de alte metale rare, ci „Din bube, mucegaiuri şi noroi / iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.” Miraculoasa arătare în lumina parcă taborică a unor lucruri fără de însemnătate se produce prin modelarea de către artista de la Timişoara a unor contexte şi raporturi inedite, capabile a revela ascunzişuri de mare preţ, altfel inaccesibile vederii. Metafora, parabola, povestea, epicul mustos, toate aceste modalităţi sunt ferestre prin care intrăm în universuri fascinante şi greu de închipuit, în care ne pofteşte şi ne călăuzeşte Suzana Fântânariu. Ne prindem, privind, acceptând invitaţia, într-un părelnic joc al imaginaţiei şi realităţii ce ne conduce spre rădăcina întemeietoare.

 Simfonica ţesătură e tocmită din firul ca de iarbă al cuvântului. Artista îl toarce scoborând ca un speolog în măruntaiele universului, ori zburând precum un fluture din floare în floare, culegând nectarele cele frumos mirositoare ale logosului din necuprinderile uitate. Aşa s-a alcătuit şi ultima expoziţie a Suzanei Fântânariu, cu care a revenit la izvoarele sale, în Iaşi. Este vorba de manifestarea expoziţională „Uitat în manuscris”, ce-a fost găzduită de Galeria „Dana”, panotată cu afecţiune, profesionalism de curatoarea Smaranda Bostan. Ca motto expozanta a ales un poem al său, scris parcă cu o pană muiată în călimara sangvinităţii fremătătoare, purtând acelaşi titlu ca şi expoziţia, „Uitat în manuscris”. Poezia publicată în decembrie 2017 în revista „Viaţa românească” decodifică intenţiile programatice ale autoarei: „Artistul îndură prescris/ incizia pe inima, crestată/ Cu pana ascuţită ca un cui,/ înţeapă timpul vâscos/amestecat cu cenuşă şi foc./ Stinsă, durerea transpare/ în chip de Pasăre Phoenix/ înalt renăscând/ lilieci, zburând mai jos/ sub pământ, ei poartă/corespondenţa din cenuşă şi vis/ între două lumi de artist/ uitat în manuscris.”

Aşa cum există un Cimitir al cărţilor uitate, a cărui captivantă poveste a scris-o romancierul spaniol Carlos Ruiz Zafón într-un ciclu romanesc de mare succes, se află pe faţa pământului şi un ţintirim al manuscriselor uitate. L-a cercetat Suzana Fântânariu. A făcut-o cu temeritatea şi perseverenţa fântânarului, care nu se lasă până nu dă de vâna de apă mântuitoare, cu flerul şi răbdarea benedictină a eremitului şi cu fantezia creatorului mereu nemulţumit de sine. A dispus de mijloacele trebuitoare reuşitei. În tolba sa se afla puterea de a suferi transmisă de înaintaşii băiaşi. Tot în acea raniţă de artist se găsea merinda primită spre ducere mai departe şi sporire de la înaintaşii ce-au plăsmuit splendorile cărţilor sfinte, darul hărăzit ei de neîntrecutele mânuitoare de ac şi igliţă, de război de ţesut şi de alte atâtea şi atâtea instrumente de iscat frumuseţi cum alte nu-s. Aşa s-au ivit fundalurile, sălaşul cel primitor şi izvorâtor, în care străluminează întruchipările născute de febrila şi mănoasa imaginaţie a artistului demiurgos. Se împleteşte în plăsmuirile semnate de Suzana Fântânariu aurul cu argintul şi mătasea şi se aştern pe aceste ecrane fabuloase ca într-un manuscris felurite obiecte şi lucruri, care îndeobşte nu au nici o legătură unele cu altele. Artista le re(în)semnează cu tâlc , de neînchipuit mai-nainte, într-o scriere a neuitării poveştilor celor îngropaţi ca sub lespede în plumbul literei. În colbuitele rânduri prind relief destine de oameni care au fost. Biografiile lor împreunate reprezintă laolaltă pagini din istoria omenirii, făptuită de anonimii ce-s temelie şi zidire a veşniciei.

În pofida faptului că nu înfăţişează decât unele dintre faţetele artei polifonice, de amplă respiraţie, a Suzanei Fântânariu, expoziţia de la Iaşi, de la Galeria „Dana”, ofrandă adusă cetăţii începuturilor sale, ne oferă posibilitatea descifrării liniilor de forţă ale creaţiei acestei importante reprezentate a artei româneşti. Întreg parcursul operei sale e trasat sugestiv de exponatele de pe simeze, de la acel moment inaugural, al viziunilor de factură clasică din anii ‘70 ai veacului trecut, până la schimbarea la faţă din deceniile postdecembriste, având în prim plan obiectul, cartea ca obiect, colajul, instalaţiile. E configurată cu reliefuri pregnante dialectica căreia artista i-a dat materialitate, acea metamorfoză organică a planietăţii în corporalităţii de factură sculpturală, ceea ce în ultimă instanţă a dus la o schimbare radicală de substanţă a graficii, cu conservarea şi chiar accentuarea preţiozităţilor picturale şi valorilor decorative.
 Suzana Fântânariu, prin ceea ce generos a etalat la Galeria „Dana”, ne-a redat minunăţia manuscriselor uitate. A reînviat prin uitatele sale manuscrise chipurile pecetluite sub sarcofagul slovei ziditoare a lumii. Le-a însufleţit, scăldându-le în lumina preacurată izvodită din sâmburele originar.