Viaţa Bisericii şi „mângâierea Sfântului Duh“

Duminica Tuturor Sfinţilor constituie o celebrare liturgică a concretizării Pogorârii Sfântului Duh, care devine lucrător în sfinţii din toată lumea. Taina sfinţeniei cuprinde în ea un mister pe care nu trebuie să-l uităm niciodată, anume faptul că foarte adesea un sfânt este un om păcătos care se pocăieşte şi primeşte mângâierea Sfântului Duh. Această experienţă a Duhului Sfânt care mângâie Biserica lui Hristos este descrisă de Sfântul Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor, ca una fundamentală pentru viaţa Bisericii. După ce descrie convertirea minunată a lui Saul, viitorul Sfânt Apostol Pavel, acesta relatează că "Biserica, în toată Iudeea şi Galileea şi Samaria, avea pace, zidindu-se şi umblând în frică de Domnul, şi sporea prin mângâierea Duhului Sfânt" (F. Ap. 9, 31).

Această viaţă ce sporeşte şi se îmbogăţeşte prin mângâierea Sfântului Duh constituie o nouă cale de viaţă, "calea mântuirii". Calea creştină a începuturilor avea rezonanţe ecleziale, deoarece, îmbrăţişând "Calea", primii creştini adoptau modul de viaţă, radical înnoit, al comunităţii, care fiinţează prin comuniunea în Duhul Sfânt.

Învierea lui Hristos şi Cincizecimea petrecute la Ierusalim stau la începutul căii creştine, care îşi are astfel originea în mărturia inspirată dată de comunitatea apostolică despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, mort şi înviat pentru întreaga umanitate. Această mărturie are valoarea unei paradigme valabile în orice biserică creştină până la sfârşitul veacurilor, mijlocindu-ne elementele fundamentale ale ethosului creştin al începuturilor.

Lucrul cel mai minunat pentru Biserică este faptul că aceasta s-a născut prin pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii şi îşi duce existenţa în umbra aceluiaşi Duh. Această mângâiere a Duhului care se revarsă asupra Bisericii lui Hristos este experienţa trăită de primele comunităţi creştine. Prin aceasta este spus un lucru esenţial pentru identitatea Bisericii, în sensul în care diferenţa fundamentală dintre comunitatea creştină şi orice alt tip de comunitate, asociaţie, organizaţie etc. a fost şi trebuie să rămână calitatea inspirată de Dumnezeu a vieţii bisericeşti. În timp ce constituţiile statelor, regulamentele organizaţiilor sau orice alt tip de legislaţie sunt creaţie umană, pe baza unei îndelungi memorii a umanităţii, în Biserică se trăieşte după poruncile şi ethosul inspirate de Dumnezeu şi descoperite de Sfântul Duh.

Ori de câte ori Biserica doreşte să păstreze şi să-şi afirme apostolicitatea, ea trebuie să reactualizeze momentul Cincizecimii prin invocarea din nou a Duhului Sfânt. Apostolii care au primit Duhul Sfânt de la Hristos cel Înviat şi fuseseră botezaţi în Duh de Rusalii L-au invocat din nou atunci când i-au hirotonit pe primii şapte diaconi (F. Ap. 6, 6). Acest lucru arată că viaţa Bisericii nu poate fi decât una epicletică, adică de invocare a Duhului Sfânt. Există însă o invocare liturgică prezentă în majoritatea slujbelor noastre. Epicleza euharistică, adică invocarea Sfântului Duh pentru a preface darurile, precum şi invocările adresate Sfântului Duh în cadrul Sfintelor Taine şi al ierurgiilor constituie aspectele epicletice ale eclesiologiei ortodoxe.

În acelaşi timp, orice creştin îşi începe rânduiala personală de rugăciune prin invocarea Sfântului Duh în rugăciunea Împărate ceresc. Aici Duhul Sfânt este numit Mângâietorul. În vechile traduceri româneşti nu se folosea cuvântul Mângâietor, ci acela de Paraclet, o preluare a originalului grec. Cuvântul ce vine din limba greacă (para â lângă, iar verbul kaleo â a striga, a chema) înseamnă a fi chemat lângă. Ce se întâmplă atunci când cineva se află lângă celălalt? Aceasta este mângâierea comuniunii şi a unei ocrotiri şi siguranţe. Duhul Sfânt este Mângâietor pentru că este mereu lângă noi, el de fapt mângâie Biserica şi pe toţi cei ce fac parte din ea. Cartea Faptele Apostolilor ne spune că Biserica veche creştină creştea şi se întărea prin mângâierea Duhului Sfânt. Această experienţă a comuniunii cu Duhul lui Dumnezeu este centrală pentru viaţa eclezială şi cea personală.

Astfel, toată viaţa unui creştin este dusă în umbra Duhului pe care nu-l putem vedea cu ochii, dar îl simţim în inima noastră ca pace şi bucurie, ca bunătate, lumină şi linişte. Acest Duh Mângâietor, pe care deşi nu-l vedem, vine şi ne umbreşte neîncetat. De aceea şi cupolele bisericilor sunt rotunde, căci orice biserică simbolizează înălţarea noastră către cer, dar, în acelaşi timp, prin cupola rotundă cu Pantocratorul în centru, este simbolizată coborarea Sfântului Duh asupra Bisericii, ca să nu uităm că trăim în umbra Duhului, a Mângâietorului, Sfântul Duh. Această mângâiere este o atingere sublimă, o bucurie care vine şi pe care nu o putem dobândi din nici o altă realitate a vieţii, ci doar din întâlnirea cu Duhul Sfânt. În limba latină Mângâietor sau Paraclet s-a tradus prin advocatus: cel care este chemat lângă. Avocaţii sunt şi ei un fel de "mângâietori". De ce sunt "mângâietori"? Pentru că încearcă să ajute şi să stea alături de cel care are o problemă sau o suferinţă. La fel este Duhul Sfânt: El este Cel care vrea să ne fie alături neîncetat în orice problemă a vieţii noastre şi de aceea îl numim Mângâietor.

Cei care au aflat bucuria deplină a "mângâierii Sfântului Duh" sunt sfinţii lui Dumnezeu de la o margine până la cealaltă a pământului, pentru ale căror rugăciuni Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi.