Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Viaţă şi Poezie
O poezie e câteodată singurul răspuns posibil la întrebări, nedumeriri, căutări care îţi sfredelesc tâmplele. Când simţi aşa, iei o carte cu sfială şi o deschizi cutremurat: eşti în faţa unui oracol. Citeşti la întâmplare. Literele constelează magic o lume fragilă, a ta şi alta în acelaşi timp, o lume în care tu însuţi te transformi pe măsură ce lucrurile se transformă. Poezia are asupra ta un efect de realitate vindecător.
Cum se face oare că se întâmplă astfel? Ce creaturi ciudate să fie poeţii, cei de azi şi cei de ieri, de reuşesc să mai atingă fiinţa, într-un timp când anestezice de tot felul seduc cu promisiunea a tot mai multe paradisuri artificiale? Cum de mai există, până la urmă, Poezie în lumea de azi? Şi ce înseamnă de fapt să creezi Poezie? Între poezie şi rugăciune există o afinitate. Poetul şi misticul descoperă acelaşi cer, chiar dacă primul îşi poate trăda presimţirile la jumătatea drumului, fascinat de umbrele pământului. Amândoi dau glas la Ceva de dincolo de ei şi de aceea mărturiile lor conving, în sensul că angajează, schimbă, nu lasă nimic indiferent. Încât poetul pare întruparea unui anume tip mistic. La fel, afinitate e între poezie şi dragoste. Poetul şi îndrăgostitul văd lumea dincolo de limitele între înăuntru şi în afară, chiar dacă primul poate fi beat de viziunile sale cum celălalt se poate îneca în ochii adoraţi în a căror perspectivă ajunge până la urmă să vadă lucrurile. Dar poate cea mai puternică afinitate e între poezie şi viaţă. Cu moartea subînţeleasă, fireşte. Şi poţi să faci poezie fără să scrii poezie. A face poezie îţi cere să-ţi simţi la o intensitate paroxistică sângele tresăltând în vene sau pleoapele închizându-se obosite, dar să simţi la fel şi răsuflarea caldă sau privirea îngheţată a animalului, şi murmurul sevei ce urcă de la rădăcină la bobocul de floare sau agonizează prin cine ştie ce ungher de ţesut odinioară verde, şi forţa mută ce stă să explodeze în piatră. A face poezie îţi cere prezenţă şi autenticitate. A face poezie e a te lăsa dus de mână de Înger, acolo unde cuvântul încearcă să se nască din cele de nerostit. A scrie poezie e a-ţi lăsa mâna să slujească cuvântului, lăsându-l să se scrie singur după legi numai de el ştiute, şi nu punându-ţi în cap hai să mai scriu un vers. A face poezie e a putea trăi cele de netrăit, a scrie poezie e a lăsa catastrofa, tortura, deziluzia sfârşitului, dar şi miracolul şi prospeţimea începutului să-şi găsească singure o formă în straiele cuvântului. A face poezie e a vedea tot, a simţi tot, a scrie poezie e a face vizibile adâncimile în chiar suprafeţe şi a hrăni sinonimia perpetuă între aceste două dimensiuni. A face poezie e a te împrieteni cu nisipurile mişcătoare ale incertitudinii şi a scoate din ele siguranţa de neclintit, a scrie poezie e a încerca să epuizezi valenţele proteice ale ambiguităţii, storcându-i ultima picătură de cerneală. A face poezie e a trăi şi a muri, a scrie poezie e a încăpea în cuvânt aceste verbe.
.jpg)
