Viața, teologie vie - Părintele Dumitru Stăniloae și urcușul sfințeniei

Început la Vlădeni, în ținutul Brașo­vului - loc despre care Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae a lăsat numeroase amintiri despre oamenii simpli și credința lor, ce l-au apropiat de Dumnezeu -, drumul său a străbătut multe meleaguri, s-a șlefuit în școli înalte, dar a cunoscut și întâlniri providențiale de la care a învățat necontenit. Fiecare oprire a fost o treaptă către înțelegerea mai adâncă a tainelor dumnezeiești.

Sunt impresionante existența unui asemenea mărturisitor și, mai ales, moștenirea pe care a lăsat-o.

Alcătuite din cuvinte de o profunzime neobiș­nuită, îndemnând la reflecție și la înălțarea minții către culmile Taborului, scrierile poartă lumina neapusă a Adevărului revelat. Și, pe drept cuvânt, simțim că inspirația a fost un har rar, primit de către el ca un mare dar, precum un talant dăruit unui rob credincios care nu l-a îngropat, ci l-a înmulțit în ogorul inimii și al Bisericii.

În urmă cu un an, la sfârșitul lunii iulie 2024, când mormântul său a fost deschis, am ridicat cu grijă sfintele sale oseminte și le-am așezat la Mănăstirea Antim. A fost un moment de adâncă evlavie și cinstire. Am cugetat îndelung la pelerinajul unui om al lui Dumnezeu, trecut la cele veșnice în urmă cu 31 de ani, către locul unde, în vremuri trecute, s-au revărsat haruri și lumini duhovnicești, într-o epocă în care regimul potrivnic Bisericii se căznea din răsputeri să ascundă lumina.

Dar lumina nu se poate așeza sub obroc, ci în sfeșnic, iar de acolo luminează tuturor. Așa și mărturisirea Părintelui Dumitru - arzătoare, vie, neînfricată - a strălucit ca o stea călăuzitoare în vremuri de prigoană, aducând mângâiere celor ce plângeau și nădejde celor ce flămânzeau după dreptate.

În ceas de adâncă taină și fior sfânt, m-am gândit la reîntâlnirea cea de sus a trei aleși purtători ai Crucii și mărturisitori ai Adevărului: Sfântul Dumitru Stăniloae, Cuviosul Sofian de la Antim și preotul Constantin Sârbu. Cei care în vremelnicie s-au ostenit împreună sub crucea prigoanei s-au reunit iarăși pentru o vreme la Mănăstirea Antim, întru pregătirea și așezarea, după rânduiala Bisericii, a sfintelor lor moaște în raclă. Această duhovnicească întâlnire întru veșnicie vestește cu tărie că sfinții nu se despart nici în viață, nici în moarte, ci trăiesc întru comuniunea cerească, în soborul cel de sus, lăudând pe Dumnezeu împreună cu îngerii.

În ziua de 3 octombrie 2025, într-o raclă frumos împodobită, moaștele Sfântului Dumitru Stăniloae s-au întors la Mănăstirea Cernica, ca o făclie reîntoarsă la candela sa. A venit adesea aici în timpul vieții sale pământești, a avut prieteni apropiați pe care îi cerceta în timpul vieții și ale căror morminte le vizita. Aceste locuri i-au fost refugiu și izvor de liniște sufletească. Cei care i-au fost dragi - blânda prezbiteră Maria, plină de smerenie și bunătate, și arhimandritul Benedict Ghiuș, împreună-nevoitor întru cugetare și mărturisire - au trecut înaintea lui la cele veșnice.

Dar de astă dată nu a mai pășit printre crucile tăcute ale cimitirului, ci a fost primit cu cinste și rugăciune în biserica cea mare din ostrovul Cernicăi, pregătită după cuviință pentru a primi moaștele unuia dintre marii prieteni ai mănăstirii. S-a împlinit astfel dorința sa tainică de a rămâne în acest sfânt lăcaș. Dincolo de mărturisirea și teologia lui, Sfântul Dumitru Stăniloae a fost un fidel iubitor al acestui loc de isihie, unde și-a aflat adesea odihna sufletului.

Astfel, prin așezarea cinstitelor sale moaște în acest loc binecuvântat, se pecetluiește cu adevărat o legătură tainică între pământ și cer, între lucrarea omului și milostivirea lui Dumnezeu, între jertfa de jos și slava cea de sus.

Multe și luminoase mărturii întăresc în chip tainic legătura adâncă dintre Părintele Dumitru Stăniloae și sfânta obște a Cernicăi. Una dintre cele mai grăitoare este apropierea sa deopotrivă duhovnicească și teologică de chipul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, marele păstor al Râmnicului, canonizat și înscris în calendarul Bisericii noastre în anul 1955. La acea vreme, în ceasuri în care glasul Bisericii era adesea înăbușit de zgomotul unei lumi potrivnice, tocmai Părintele Dumitru a fost ales să grăiască despre sfințenia vie a ierarhului cernican. Cuvântul său despre Sfântul Calinic constituie o mărturie de neuitat. Era, în fond, dorința sa de a împărtăși tuturor teologia isihastă a marilor trăiri, arătând cu temeinice argumente că Sfântul Calinic a fost un continuator al acestei tradiții în epoca sa, un om transfigurat prin rugăciune și nevoință.

Însă, deși îndemna la rugăciune ca la o respirație a sufletului, Părintele Dumitru Stăniloae punea un accent și mai mare pe porunca iubirii: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul precum v-am iubit pe voi. Așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 34-35). Fără iubire, spunea el, rugăciunea nu trece de pragul inimii, rămâne seacă, nelucrătoare și fără răspuns.

Mărturisea adesea despre originea lui, cu care se bucura, spunând: „Sunt un țăran teolog; părinții mei mi-au dăruit credința, iar intelectualii au făcut tot posibilul să mi-o distrugă”. El sublinia că oamenii satului au păstrat spiritualitatea, unitatea, credința, blândețea - daruri pe care intelectualismul nu le are. Dorind să explice totul, intelectualii ajung să nu mai înțeleagă nimic și își pierd simplitatea minții, adică curăția și nevinovăția. În încercarea sa, raționalismul dezrădăcinează viața satului și a cătunelor.

Părintele Dumitru Stăniloae arăta că trebuie să ne întoarcem la izvoarele curate ale satului românesc, unde oamenii trăiesc în armonie cu natura, unde se simt în comuniune cu Creația și cu Creatorul. Acolo bate inima adevărată a credinței noastre. Acolo, în tihna satului, oamenii se adună la biserică precum spicele într-un snop, se roagă împreună, se îmbrățișează în duh și păstrează o fraternitate vie.

Vorbind despre legătura care întărește comuniunea, spunea: „De cele mai multe ori, omul credincios nu se roagă numai pentru sine, ci și pentru alții. Rugăciunea pentru aproapele ne unește în trupul tainic al Bisericii. Chiar și atunci când se roagă pentru sine, se roagă să fie folositor și altora. La rândul ei, grija pentru aproapele în rugăciune, dragostea de semeni, dă un plus de putere celui ce se roagă și face ca rugăciunea lui să fie și mai fierbinte”.

Despre puterea rugăciunii amintea și cuvântul Sfântului Apostol Iacov: „Rugați-vă unul pentru altul, ca să vă vindecați, că multă putere are rugăciunea dreptului în lucrarea ei” (Iacov 5, 16). Cuvintele apostolice erau făclii de luminare și balsam pentru inimă, știind că doar prin rugăciunea unită cu dragoste se naște adevărata comuniune.

Referindu-se la Sfântul Calinic Cernicanul, Părintele Stăniloae afirma: „Sfântul Calinic e floarea cea mai aleasă care a răsărit și a crescut în solul spiritualității cernicane, dezvoltând la grad suprem cele trei trăsături ale ei: asceza, milostenia și preocuparea practico-gospodărească”. În aceste virtuți și-a împlinit chemarea monahală.

Cu pas hotărât și suflet arzând de dorul lui Dumnezeu, Sfântul Calinic a început urcușul duhovnicesc cu asceza - temelia oricărui drum de desăvârșire spirituală în înțeles creștin. Astfel a ajuns la viața tainică în Dumnezeu, dar știa că, după învățătura Părinților, baza neapărat necesară este curățirea de patimi, care nu se poate dobândi fără nevoință. Calea spre Dumnezeu cere osteneli și jertfă neîncetată. Toți biografii au remarcat caracterul său ascetic, care însă nu se rezuma la înfrânarea poftei trupești prin post și priveghere. În el, nevoința era rugăciune, lucrarea era slujire, iar viața - o neîncetată ofrandă.

Scopul nevoinței, spunea cu adâncă înțelepciune Părintele Dumitru Stăniloae, nu este doar dezrădăcinarea patimilor, ci și cultivarea virtuților contrare. Căci nu este de ajuns să gonești întunericul, dacă nu aprinzi candela luminii; nu e destul să smulgi spinii, dacă nu sădești crinii.

Și mai scria Părintele Dumitru Stăniloae, cu mare evlavie, despre Sfântul Calinic de la Cernica: „Și pentru că asceza împodobește cu deosebire pe monah, a cărui viață rivalizează cu a îngerilor fără pată și fără trebuințe materiale, Sfântul Calinic a rămas prin viața lui de nevoințe un monah chiar și după ce a ajuns episcop, continuând a se îmbrăca în aceeași haină groasă de șiac, ținând post aspru și dormind tot așa de puțin. Iar la sfârșitul vieții s-a întors la aceeași viață de simplu monah, în chilia mănăstirii lui de metanie”.

Cuvintele acestea, rostite despre Sfântul Ierarh Calinic, par a fi și o tainică oglindire a propriei sale vieți. Căci și Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae a dus o viață de asceză, de smerenie și mari încercări, de osteneli neîncetate pentru Biserică și pentru aproapele. În simplitatea sa, în răbdarea cu care a purtat nedreptățile și în dragostea neîmpuținată pentru toți, el a trăit virtuțile pe care le lăuda la Sfântul Calinic. Astfel, descriind desăvârșirea altora, își exprima și propria cale spre sfințenie.

Astfel, în locul iuțimii a sădit blândețea, bunătatea și iubirea. Unde mândria a căutat să-și ridice turn, el a așezat piatra smereniei. Fiecare patimă biruită devenea loc al unei virtuți înflorite. La el se vedeau cea mai adâncă smerenie și dragostea cea adevărată pentru toți. Numai omul care a înaintat de la o patimă până la virtutea opusă și nu s-a oprit la o stare neutră, spunea el, și-a tămăduit cu adevărat firea de boala egoismului și a trecut de la viața chinuită în păcat și întuneric la viața fericită și desăvârșită în Dumnezeu, care este lumină și iubire.

Aceasta este viața fericită și adevărată - nu simpla lipsă a păcatului, ci plinătatea harului, unirea cu Dumnezeu, Care este lumină și iubire. În aceasta a mers Părintele Dumitru Stăniloae: pe calea sfințeniei lucrătoare, pe urmele sfinților, cu pașii smereniei și cu inima înfiptă în cer.

De asemenea, scria cu adâncă pătrundere teologică: „Sfântul Calinic își dădea seama că, trăind între oameni și nu retras pe un munte pustiu, iubirea de Dumnezeu cere și iubirea practică de oameni. Cele două iubiri nu se pot despărți una de alta. El a împăcat asceza ca preocupare de desăvârșire personală cu virtutea socială a milosteniei. Căci asceza nu închide pe om într-o închisoare a preocupărilor individualiste, ci, bine înțeleasă, omoară egoismul, care este principala piedică în calea adevăratelor dăruiri generoase”.

Această grijă de milostenie și ajutorare se manifesta și printr-o activitate gospodărească neobosită. Munca mâinilor sale slujea nevoilor obștii și ale celor lipsiți. Prin aceasta căuta să asigure condițiile materiale pentru viața de credință a comunităților, pentru slujirea lui Dumnezeu din partea Bisericii, în care fiecare își dobândește mântuirea personală.

Înainte de adormirea Preotului Mărturisitor Dumitru Stăniloae au fost așezați întru așteptarea învierii și a vieții veșnice arhimandritul Benedict Ghiuș (mutat la Domnul în 1990) și soția sa, smerita și buna prezbiteră Maria, cea din urmă doar cu câteva luni înainte ca părintele profesor să-și dea obștescul sfârșit. Despărțirea pământească a fost scurtă, iar reîntâlnirea veșnică deplină.

În vizitele sale la Mănăstirea Cernica, fie la prieteni apropiați, fie cu mult timp înainte, medita profund la cele trecătoare, gândindu-se la veșnicie. Tăcerea locului îi vorbea despre nemărginirea veacurilor. Se inspira din taina locului, din istoria lui și din șoaptele neîncetate ale Rugăciunii lui Iisus, care nu s-au stins niciodată în aceste locuri.

Aici, unde sufletele se roagă neîncetat, el și-a aflat sălaşul de pe urmă, iar trupul său a fost așezat întru cinstire, spre lauda lui Dumnezeu, Care niciodată nu a lipsit neamul nostru de binecuvântarea de a rodi sfinți, pentru întărirea noastră întru credință și făptuirea cea bună.

Sfântul Preot Dumitru Stăniloae, cel ce a mărturisit prin cuvânt și prin viață Adevărul întrupat, a fost așezat unde și-a dorit în taină - în sânul unei obști iubite, între rugăciune, smerenie și veșnicie.