Cartea „Preoți ortodocși bănățeni cu Sfânta Cruce sub tricolor - Decembrie ´89”, avându‑l ca autor pe părintele Ionel Popescu, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Timișoarei, a fost tipărită cu
Viața unui preot minunat, așa cum a fost ea (II)
Părintele Ioan Tătulescu nu a agonisit multe lucruri sau bani. A fost însă bogat la minte și la suflet, o avuție pe care a împărțit‑o bucuros și altora care au acceptat dialogul cu el. De aceea, toți cei care l‑au cunoscut și‑l amintesc cu multă nostalgie. Deși a luptat cu arma în mână în timpul războiului, el a luptat mai ales cu arma înțelepciunii și a bunătății, împotriva răutăților, a minciunilor, a nedreptăților pe care le‑a întâlnit din plin în anii vieții sale.
Preotul Ioan știa șase limbi străine: latină, ebraică, franceză, germană, greacă, italiană, dintre care ultimele trei le vorbea fluent; le‑a învățat prin intermediul copiilor de negustori evrei și al copiilor prietenilor italieni pe care părintele îi medita la diverse materii în vremea șederii sale la București.
Cei apropiați ai familiei vorbesc cu mare venerație despre acest preot minunat. Își amintesc, acum, după trecerea anilor, cum părintele a mers la București pentru a primi o parohie, după care a ajuns în satul Cocorăștii‑Grind, unde o cunoscuse pe Maria, fata unor oameni gospodari de frunte, care aveau pământ, dar și dragoste de Dumnezeu. Părintele era de fapt singurul intelectual adevărat din sat. Se povestește cum părintele îi învăța pe oameni să pronunțe corect „New York”, însă, îndată ce a venit în sat secretarul de partid, care pronunța total eronat (nev iorc), oamenii s‑au luat după acesta din urmă. Puterea sa politică avea impact în vremea respectivă asupra oamenilor simpli de la sat.
Părintele Ioan era un om blând, pașnic, înțelept, care reușea cu vorbe bune și chiar glume să‑i împace pe oameni, fără să mai fie nevoie să mai meargă la autoritatea judecătorească. Odată cu începerea colectivizării, dar și din pricina instabilității din perioada comunistă opresivă, părintele s‑a hotărât să susțină examen la București pentru a merge în altă parohie. Deși a obținut o notă mare și ar fi putut fi numit preot în Capitală, a solicitat o parohie de țară, întrucât avea mulți copii de întreținut, iar orașul nu i‑ar fi putut oferi, poate, nici locuință și nici posibilitate copiilor de a se manifesta într‑un mediu tradițional și legat de frumusețea dintotdeauna a sufletului românesc. Astfel a fost instalat preot în comuna Măgureni, unde i s‑a spus dintru început că erau doi preoți care nu se aflau în bună pace. Părintele însă nu s‑a temut de această stare, deoarece știa că firea sa blândă și pașnică îi va fi de ajutor, și într‑adevăr așa a fost. În momentul când a ajuns la Măgureni avea de crescut mulțimea de copii. Cu ajutorul unor săteni inimoși a construit o casă pentru familia sa, cu gândul de a putea crește în bună rânduială copiii pe care i‑a dăruit Dumnezeu.
Copiii părintelui Ioan au avut multe greutăți de întâmpinat. Într‑un anumit timp nu au putut urma cursuri universitare, iar una dintre fiice, când dorea să dea admitere la Școala Sanitară, a întâmpinat, de asemenea, obstacole. Pentru aceasta tatăl său s‑a mâhnit și s‑a hotărât să meargă în audiență la Gheorghe Gheorghiu‑Dej. Îmbrăcat în uniformă clericală, a ajuns în biroul secretarului general al Partidului Comunist. Gheorghe Gheorghiu‑Dej l‑a ascultat, părintele plângându‑se de comportamentul la care erau supuși copiii lui. I s‑a spus că așa sunt ordinele de sus, recomandându‑i ca fata să intre în Producție, iar după câțiva ani să încerce din nou. Totuși părintele a insistat, amintindu‑i că mai are încă opt copii care ar putea fi tot muncitori, dar ar fi bine să fie primiți la examene și să urmeze diferite școli pentru a fi mai de folos țării. Până la urmă, Gheorghe Gheorghiu‑Dej a fost înduplecat și a telefonat chiar atunci la comitetul de partid pentru ca fata să fie primită la examenul de admitere. În urma examenului a intrat cu medie mare la Școala Sanitară, iar una dintre profesoare a felicitat‑o pentru că realizase cea mai bună lucrare la fizică și chimie.
Copiii își amintesc cu respect și bucurie că toată lumea îl iubea pe părintele Ioan. Nu s‑a certat niciodată cu nimeni, iar una dintre fiice spune, mai în glumă, mai în serios, că mama era mai iute la mânie, dar tatăl era întotdeauna blând. Soția preotului, deși fusese fiică de chiabur, s‑a dedicat întru totul familiei și gospodăriei pe care o avea. Venea aproape întotdeauna la biserică, iar în tinerețe făcea parte din corul bisericii. În vremea când preotul și soția lui creșteau cu greu mulțimea de copii dăruită de Dumnezeu, părintele a venit acasă după o zi pe care o petrecuse la spovedanie și a întrebat soția: Mărioară, ce mai fac găinile tale? - Ce să facă? Nu se ouă! Părintele primise vreo douăzeci de ouă la spovedit și le‑a adus acasă, făcând bucurie soției și copiilor, care așteptau să pună ceva pe masă. Mulți oameni din parohia unde a slujit și‑l amintesc ca pe un om bun, îngăduitor, având întotdeauna o vorbă bună pentru toți, dar în special pentru cei în suferință, fiind totodată un model pentru comunitatea căreia îi era păstor.
Pe lângă oficierea slujbelor, a Tainelor și ierurgiilor din Sfânta Biserică, părintele s‑a îngrijit și de împodobirea bisericii la care a slujit, rămânând pentru aceasta în conștiința parohienilor ca un model de slujire, de dăruire și împlinire a cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos despre iubirea ucenicilor Domnului.
În satul Banului din comuna Măgureni, în parohia ocrotită de Sfântul Ioan Botezătorul, sub ramurile unui nuc bătrân se găsește un mormânt umbrit de o cruce simplă, a unui preot care mult s‑a ostenit și mult a lucrat, un exemplu de familist și de slujitor al Bisericii, al familiei adevărate - biserica cea mică - și al comunității care i‑a fost încredințată de Dumnezeu. Este aceasta o poveste desprinsă din paginile frumoase ale literaturii de altădată.