Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Viermele ambiţiei
Mă întreb aproape zilnic ce ne face foarte mult rău şi-mi răspund dezamăgitor de banal: ambiţia. Ceea ce li se recomandă şcolarilor de la vârste fragede de învăţători, educatori, profesori, fiţi ambiţioşi, de fapt conţine un germene de nocivitate a cărui acţiune în timp ne mutilează viaţa.
Ştiu că acest punct de vedere este condamnabil şi nu poate fi agreat de persoanele ambiţioase. Cum adică, tovarăşe? Ceea ce mă ajută să-mi fac o situaţie, să câştig, să fiu respectat de cei din jur stă la baza unei aşa-zise distrugeri? Ce logică e asta în capul dumitale? Răspund cu adâncă smerenie: ambiţia este viermele care roade neîncetat din bucăţica de pâine binecuvântată a sufletului nostru. Şi nu se mai satură. Ambiţia ne epuizează, dar ne şi întărâtă, ca în final să ne aducă în condiţia însetatului şi a flămândului pe care nu-l mai pot hrăni toate livezile şi cirezile pământului. Omului ambiţios nu-i va fi nimic de-ajuns. Se va considera mereu nedreptăţit şi, oricâte onoruri ar primi, va socoti că nu-l răsplătesc aşa cum se cuvine. Omul ambiţios este însăşi întruchiparea lăcomiei şi în acelaşi timp are gravat pe frunte numele tiraniei. Dacă nu te poţi mulţumi pe tine însuţi, ajungi să-i tiranizezi pe cei din jur. Fiindcă te consideri mereu subevaluat, doreşti o supraevaluare pentru a te ridica deasupra celorlalţi. De aceea ai nevoie de putere. Bunăoară, artistul ambiţios nu face artă pentru a sluji ideea de frumos sau de adevăr, ci fiindcă vrea neapărat putere. Cărţile sau tablourile sale camuflează o boală gravă. Atunci? Primul pas spre vindecare este acela al conştientizării. Să ne dăm deci seama că suntem ambiţioşi şi apoi că aceasta ne face rău, chiar dacă pe termen scurt ne oferă satisfacţii. Al doilea pas este însă mult mai dificil. Trebuie să umplem golul lăsat în noi de înlăturarea ambiţiei. Aici cei mai mulţi clachează. Dacă într-o anumită măsură au reuşit să extirpe viermele ambiţiei, în faza imediat următoare se trezesc aruncaţi într-un asemenea pustiu, încât regretă nespus starea anterioară şi atunci, logic, se întorc fără nici o şansă de-a se mai vindeca. Sunt cazurile cele mai triste şi, din păcate, cele mai frecvente. Un ambiţios lecuit provizoriu care recade în patima sa oarbă poate fi comparat cu fumătorul sau alcoolicul, care, deşi pentru o perioadă de timp a scăpat de viciu, îl reia. Din această cauză el e mai de plâns decât cel care niciodată nu s-a gândit să renunţe la ceea ce îi face rău. Ce se întâmplă însă cu aceia puţini care reuşesc până la urmă să străbată pustiul? După un timp, de multe ori foarte lung, vor simţi o adiere străină, blândă, un parfum ca venind de la mari depărtări care-i va alina şi, fără să le dea sentimentul plenitudinii, îi va învălui ca o minunată făgăduinţă a ceea ce vor primi după o altă perioadă de aşteptare. Pare de necrezut, dar aşa este. Cei care s-au vindecat de ambiţie, de ceea ce e în noi cel mai dur-omenesc, aceia rabdă, postesc şi se hrănesc toată viaţa cu promisiuni. Cum atunci să laşi din mână ceva concret, vital, păstos, în schimbul a ceva vag, inefabil, evanescent? Laşi, fiindcă mai presus de viaţă e învierea, speranţa de-a nu mai fi tu însuţi, credinţa într-o altă lume.
.jpg)
