Viersuitoarea cea hăruită a psaltichiei, maica Onufria de la Văratec

Era în anul 1973, unul în care nu prea avusesem vreme să mă aplec asupra scrisului prozei. Debutasem în 1972, la Editura Junimea, cu o carte de povestiri, „Năvod pentru scrumbii albastre”, iar pe masa mea de lucru și mai ales în minte se așternuseră primele pagini dintr-o carte de nuvele. Intenționam să o predau Editurii Eminescu spre toamnă. Am fost însă nevoit să părăsesc această dedulcitoare îndeletnicire până aproape de sfârșitul anului respectiv. Jurnalismul, îndeobște cronofag, mă absorbise total, cu niște provocări tentante. La începutul anului fusesem chemat la București, să conduc, alături de Sofia Șincan, operațiunea de lansare a primului post românesc pe F.M., U.K.W. În martie 1973 Programul III, ulterior numit România Tineret, emitea, împrospătând, cu vivacitatea sa tinerească, atmosfera cam stătută a celorlalte programe ale Radioului național, mai ales a celui de pe primul canal, scorțos, chiar oficios în destule privințe. Sigur, fusese o experiență ce a meritat efortul și privațiunile plecării de acasă vreme de câteva luni. Aveam să o valorific, întorcându-mă la Iași ca redactor șef adjunct al Studioului Teritorial de Radio și Televiziune din fosta capitală a Moldovei. S-a izbutit, prin strădaniile echipei, o schimbare la față a postului, ce-a căpătat multe din valențele discursului radiofonic practicat atunci în lume. Cu entuziasmul ce i-a animat pe aproape toți colegii mei, reușisem să conferim grilei de programe un suflu nou, cu emisiuni în direct, implicând ascultătorii, ceea se petrecea în premieră în spațiul radiofonic românesc. Intelighenția Iașilor, la a cărei colaborare am apelat, a contribuit decisiv la ținuta elevată a mesajului nostru, ce viza și ascultătorii de peste Prut, numeroși în acea perioadă. Intrasem în ritm, cadența se dovedea a fi cea aștep­tată, așa că mi-am putut îngădui un răgaz de revenire la uneltele scriitorului. Și m-am gândit atunci că n-ar fi cadru mai potrivit pentru tihna lucrului decât o mănăstire, cu atmosfera de liniște și climat prielnic reflecției, unde un om al condeiului poate, de ce nu?, să îmbrățișeze deviza monahilor, „Ora et labora”. Poposisem pe când eram student la Agapia, dar acum mă atrăgea Văratecul, cu lumina lui mângâioasă, ce mi se părea favorabilă trudei verbului și stimulatoare a imaginației. Se apropia Crăciunul și îmi surâdea ideea de a mă cumineca din duhul marii sărbători într-un topos sacru, departe de „ochii albaștri”. Îl știam pe părintele Mihai Manolică, secretar eparhial, binevoitor și săritor, și l-am rugat să-mi înlesnească șederea pentru două săptămâni acolo. Cu această înaltă recomandare am pășit în stăreție și fost-am primit cu toată căldura de maica stareță Nazaria Niță, nu de mult aleasă în fruntea obștii. Mi-a oferit două alternative, să stau la Palatul Vlădicii Ciopron, sau să trag în casa unei maici, unde, mi-a sugerat amfitrioana, m-ar putea bucura găzduirea de care au avut parte Ionel Teodoreanu și mulți dintre scriitorii de la „Viața românească”, care obișnuiau să vină vara la mănăstiri pentru odihnă și scris. Varianta din urmă era la sufletul meu și al Doamnei Ecaterina, așa că am optat pentru a petrece în rugăciune și truda cuvântului răstimpul acelei vacanțe la maica Aglăida Poinaru. Am binecuvântat clipa de îndată ce am fost primiți în casa mândră a acestei vrednice și omenoase monahii, din preajma Bisericii „Sfântul Ioan”. Avea să fie sălașul celor mai de neuitat vacanțe, nu doar de hălăduire prin toți munții de jur împrejur, ci și cuibul izvodirii celor mai multe dintre cărțile scrise între 1973-1998. În tot acest interval ne-am aflat în grija necontenită a maicii starețe Nazaria, care, se vede, ne socotea un fel de viețuitori ai Văratecului.

 Era iarnă, una din cele de poveste la Văratec, de Crăciunul anului 1973. Sobele împrăștiau o căldură domoală, cu arome de pădure. Doar toaca și clopotele celor trei biserici și vocea de povestitoare din vechime a maicii Aglăida punctau mângâietor tăcerile, împodo­bindu-le. În zilele lucrătoare îmi treceam ceasurile dimineții la scris. Continuam și după-amiază, cel puțin două ore. Așa s-a alcătuit bună parte din „Reîntoarcerea verii”, volumul de proze scurte, apărut la Editura Eminescu la sfârșitul anului 1974. Doamna mea se cufunda fericită în lecturi parcă nesfârșite, călătorind cu imaginația în cuprinsul pământului. Se măcina binefăcător timpul. Seara mergeam să auzim cântările în biserica cea mare. Ne înălțam din strane către bolți și din înaltul lor înspre mai înaltul cerului. Era dulce și tămăduitoare psaltichia. Te călăuzea în grădinile cerești. În chilie, noaptea dormeam neîntorși și întremător. Ziua începea făgăduitor. Maica Nazaria ne dădea din când în când semne, lăsând să se înțeleagă, din atențiile cu care ne răsfăța, că suntem oaspeți ai Cuvioșiei sale. A întărit această impresie, poftindu-ne să luăm masa de Crăciun la stăreție. Ne-au servit bucate alese, cu gustul fără egal al cuhniei mănăstirești. Se găseau în acea încăpere primitoare, salon boieresc, și alți musafiri. Îmi amintesc de profesorul Paul Miron, cu soția lui Elza, și de prietenii lor Vasile Arvinte, decanul de la Filologie de la Universitatea Iașilor, cu doamna. Spre sfârșitul mesei princiare, în ambianța de colocvialitate ce se instaurase, s-a întâmplat ceva cu adevărat mirabil. Gazda noastră, ospitalieră într-un chip desăvârșit, a încununat adunarea comuniunii cu un concert ad-hoc de colinde. A rostit numele celei care avea să ne emoționeze până la lacrimi. E Onufria, ni s-a spus, maica cea știutoare a psaltichiei, dirijoarea corului mănăstirii și ghidul Muzeului. Nu prea înaltă, dar bine clădită, cuprinsă ca într-un caier al smereniei, cu chipul alb, ce părea și mai alb în contrastul armonic cu negrul vestimentației călugărești, monahia, în toată alcătuirea ei, avea prestanța proverbială a înain­tașelor sale de la Văratec. Era chip iconic de nevoitoare monastică. Când a început să cânte glasul ei, cu încolăciri de sunet suitor de vioară, te făcea să crezi că ești într-o sală de concert. Și nu era doar frumusețea vocii, una șlefuită într-un îndelung exercițiu, ci răscolitoare se dovedea și puterea de a reînvia sfințenia din țesutul lăuntric al acestor cântece de celebrare a Nașterii Domnului. Ne oprisem cu toții respirația. Doar cântul serafic, fraged aidoma primăvăratecului, învăluia cu rotiri de zbor de paseri încăperea, trecând dincolo de zidiri și răsucindu-se spre cupola cea din susul cel mai de sus. Ne purta și pe noi spre acele înălțimi.

 Desfătătoarele momente dăruite de viersuitoarea cu adevărat harică la acel Crăciun mitic mi-a stârnit interesul să cunosc mai îndeaproape nevoințele ei. Intram câteodată în Muzeu, unde ghida grupuri de pelerini, mulți străini, cărora le grăia pre limba lor. Aveam să aflu de la maica Aglăida, a cărei casă se afla în apropierea celei a monahiei Onufria, că stavrofora Nazaria, stareța Văratecului, o lua în călătoriile sale din străinătate, fiindu-i interpretă iscusită. Mi se lumina, întrebând, iscodind, povestea ei, una cu file de Pateric, cum scrie pătrunzător într-un portret evocator publicat în „Ziarul Lumina”, în „Anul comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești”, Prea­sfințitul Timotei Prahoveanul, meșter, la rându-i, al cântului psaltic. Omagiul la care mă refer fusese isprăvit în 20 iunie 2023, ziua în care, cu câteva luni înainte de a rostui 90 de ani, maica Onufria închisese ochii, sub veghea ucenicei sale și într-ale glăsuirii, maica Martiniana, care citea pravila de chilie și Paraclisul Maicii Domnului. Poate în acele ceasuri dinaintea plecării, stavrofora Onufria, stareța Văratecului între 1995 și 2001, se întorsese pe toate drumurile vieții ei, multe, uneori întortocheate, dar răzbind spre poiana însorită, cea a Raiului ceresc. Întâmplarea făcuse ca un unchi de-al ei, Ambrozie Nechifor, să fi fost călugăr, arhimandrit, duhovnic al Mănăstirii Văratec. Orfană de mamă de la opt ani, copila Ana, a cincea odraslă a soților Gheorghe și Maria, din Boscoteni, comuna Frumușica, Boto­șani, petrecea parte din vacanțe la Văratec, în casa maicii Agafia Hriscu, unde viețuia și uncheșul, arhimandritul, „moșucul”, cum îl alintau cei din familie. Regăsise aici ceva din afecțiunea maternă. Pacea ce domnea în tot cuprinsul mănăstiresc se potrivea firii ei. Se vede că îi mersese la inimă ceea ce trăia la Văratec, așa că atunci când părintele ei le întrebase pe fete: care ar vrea să meargă la mănăstire, că are nevoie maica Agafia de o ucenică?, ea, de doisprezece anișori, a răspuns fără șovăire. Când taica urnea carul cu boi spre plecare de la Văratec către Boscoteni, jalea a cuprins-o, lacrimile au podidit-o, muindu-i sufletul părintelui ei. „Moșucul” l-a îndemnat însă să nu o ia în seamă și să dea bice și să meargă fără a se uita în urmă. O să-i treacă și-și va găsi rostul aici, l-a liniștit arhimandritul. Vorba lui avea să se adeverească. Mănăstirea a devenit repede acasă cel drag. Isteață, harnică, umblându-i mâinile și picioarele cât era ziua de mare, rugându-se noaptea, se înzidea în duhul sihăstriei ca și cum ar fi fost în acest loc de când lumea și pământul. I s-au remarcat de îndată vrednicia și multele ­daruri, între care glasul cel doinit și încântător, cătând spre tării. Stareța Pelaghia Amilcar a ajutat-o să-și cultive însușirile cele de preț. A urmat Școala de fete de la Văratec și apoi Seminarul monahal de la Agapia, unde a avut norocul să-l aibă profesor de muzichie pe un vestit psalt, Filotei Moroșanu. Acesta și-a dat seama dintr-o ochire că eleva lui are un dar rar, o voce ce poate atinge măiestria și s-a străduit să transmită toate tainele acestei nobile îndeletniciri. Mai ales i-a prins pasiunea pentru psaltichie, ce avea să înflorească în cântul psaltic ca o bucurie supremă, dar și în misiunea de mentor pentru urmașe. Onufria cerceta arhive să descopere bucăți muzicale bătrâne și le introducea în repertoriul coralei pe care o dirija. Cântările acesteia la marile sărbători sporeau măreția solem­nității. Prinsese rădăcini adânci în solul monahicesc al Văratecului. Ce durere a pus stăpânire pe ea când a auzit de năpasta ce se abătea asupra monahiilor de sub 50 de ani, cărora printr-un decret ticălos, 410/1959, li se ordonase să plece din mănăstiri. Tocmai atunci maica Agafia, îngerul ei păzitor, trecuse la Domnul la 49 de ani, parcă prevestind nenorocirea ce-o aștepta. Spectrul condiției de orfană o colinda din nou. Maica ei nu mai era, și la orizont se ridicaseră norii negri ai alungării din noua vatră părintească. Nu concepea să-și părăsească casa, vocația. Auzindu-i frământările, suferința, Domnul a ocrotit-o. Stareța Pelaghia, care-și pusese nădejdea într-însa, a avut ideea de a o feri de prigoană, trimițând-o din calea furtunii pustiitoare la via mănăstirii de la Cotnari. A stat acolo împreună cu o altă surată de toată isprava, Zenaida, până când vâlvătăile focului s-au mai potolit. A revenit pe tăcute la Văratec. Chemarea ei rodea, așa că în 1974 a fost călugărită, având nașă pe stareța Nazaria Niță. Avea să o succeadă în jilțul stărețesc în 1995. Și-a onorat exemplar misia, însă dorul mistuitor de rugăciune și cânt a determinat-o să ceară retragerea. S-a consacrat vocațional ascultărilor ce consonau cu aspira­țiile ei cele mai intime și a avut răgazul modelării tinerelor viețui­toare, precum sora Martiniana, care avea să-i preia cu destoinicie ștafeta de știutoare a psaltichiei și dirijoare de cor.

 Așa s-au depănat cei peste 30 de ani de la întoarcerea la matcă. A fost timpul degustării tuturor miresmelor vieții sihastre și o vreme când a jertfit întru totul harul obștii în care și-a găsit admirabil menirea. Silueta ei parcă plana în drum spre biserici. Înlăuntrul sfintelor lăcașuri vocea sa dădea slavă Domnului în brațele Căruia se încredințase cu toată ființa. La ceasul plecării urca spre cer pe aripi îngerești de cântec. O ciocârlie, cu trilurile cele suitoare, cânta la porțile Raiului, ce se deschideau larg să o primească pe călugărița ce scrisese prin viața ei exemplară file de Pateric.