Vieţuirea şi trăirile pustnicei Atanasia de la Schitul Jgheaburi, Vâlcea

Jgheaburi, izolatul schit din munţii Vâlcei, rămâne un singuratic loc de rugăciune pentru monahii care au ales calea cea strâmtă şi jugul lui Hristos, asumându-şi în mod liber acest aspru fel de vieţuire, într-o lume aflată în continuă mişcare, schimbare şi căutare.

Departe de aşezările locuite, situat într-un spaţiu unde se ajunge greu chiar şi în anotimpurile bune, acoperit de nămeţi în timpul iernii şi de furtuni cumplite uneori, Schitul Jgheaburi, conform unei vechi predanii, îl aşază drept întâi întemeietor pe Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana. Ferit de ochii celor mulţi, schitul n-a avut în istorie prea mulţi admiratori. Unul dintre aceşti puţini pelerini, prieten al munţilor şi al sihaştrilor, vâlcean de obârşie şi iscusit condeier, mitropolitul Bartolomeu Anania scria în "Cerurile Oltului": "Eu cred însă că locul de la Jgheaburi nu era pustiu când a trecut pe aici Nicodim; acesta va fi găsit un sihastru, următor al cine ştie cărei tradiţii pustniceşti de lângă izvorul cu apă sulfuroasă. Astfel, nu-mi explic de ce schitul - poate singurul de acest fel - nu are nici o înlesnire gospodărească. Ai văzut că abia răsare din fundul unei văi adânci şi strâmte, mărginită de râpi înalte şi repezi, împădurite şi alunecoase. Nu e loc nici măcar pentru o grădină; legumele - împreună cu florile şi casele - cresc spânzurate pe terase potrivite cu sapa. În urmă cu mulţi ani, episcopul de Râmnic, Iosif Gafton, s-a interesat mai îndeaproape de starea materială a schitului şi a întrebat-o pe stareţă: "Dar voi din ce trăiţi acolo?" "Avem trei pogoane de cer, Preasfinţite", a răspuns zâmbind maica Atanasia Petrean.

Ceea ce e foarte frumos! Tot călugăriţele îmi povesteau că într-o bună zi au văzut cum toată pădurea de peste râu curgea la vale, în picioare, cu rădăcini cu tot... Ca în finalul lui Macbeth! Da, dar s-a oprit la timp... Iată pentru ce cred eu că aşezarea de aici, întru începutul ei cel mai îndepărtat, nu a fost făcută pentru obşte, fie ea cât de mică, ci pentru un singur om. E un foarte vechi loc de sihăstrie."

Schitul m-a fascinat şi pe mine, "câştigându-mi" admiraţia pentru totdeauna. În anul 1985, într-o vacanţă de vară din timpul cursurilor seminariale, am ajuns într-o seară, pe cărările munţilor, la Jgheaburi. Veneam peste munţi de la Iezer, Pahomie şi Pătrunsa. De bună seamă, acestea sunt printre cele mai frumoase toposuri din lume. Greutatea drumului a fost pe deplin răsplătită cu privelişti minunate, aer puternic ozonat şi albăstrimea de cer. Pe de altă parte, când am poposit la Jgheaburi, parcă ajunsesem acasă. Un loc primitor, cu susur de pârâu, flori neasemuit de frumoase şi căsuţe înălţate cu multă bună-cuviinţă.

Stareţa schitului, monahia Atanasia Petrean, ne-a primit cu toată căldura, ne-a ospătat şi odihnit, vorbindu-ne în cuvinte calde despre locul şi greutăţile vieţuirii pe acele meleaguri. Izvorul cu apă sulfuroasă are şi el o istorie interesantă, cu multe vindecări care se datorează în primul rând lucrării tămăduitoare a harului lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi în Biserică. De aceea la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, creştinii din satele învecinate vin să asculte slujbele şi duc la casele lor apa sfinţită şi vindecătoare.

Sunt sigur că părintele Grigore Andron, astăzi vrednic şi statornic preot în ţinutul Neamţului, îşi aminteşte de întâlnirea noastră, ca tineri seminarişti, cu frumuseţile Schitului Jgheaburi.

După mult aşteptata hodină, am participat şi la slujba de dimineaţă, ascultând-o psalmodiind pe maica Atanasia, neîntrecută cântăreaţă. Ne-am despărţit atunci şi nu ne-am mai întâlnit niciodată faţă către faţă. N-am putut uita însă în aceşti 25 de ani imaginea unui loc liniştit şi liniştitor, izolat de lume, dar foarte aproape de Dumnezeu. La fel a rămas în amintiri chipul hieratic al stareţei Atanasia. Când am început mai abitir să înţeleg cât de greu este să mergi pe drumul vieţii călugăreşti, m-am gândit adeseori la Jgheaburi şi la maica Atanasia, care reveneau periodic în evocările mele. Cei apropiaţi ştiu acest lucru.

Stareţa de astăzi a schitului, monahia Antonia Toderel, mi-a vorbit despre o parte din întâmplările vieţii zbuciumate a înaintaşei ei, ctitoră şi păstrătoare a unei vechi tradiţii.

Atanasia Petrean, călugăriţa minunată de la Jgheaburi, s-a născut la 21 mai 1921, în satul Curtuiuş, comuna Bogata de Sus, raionul Dej (azi judeţul Cluj), din părinţii Ionaş şi Veronica, şi s-a numit din botez Anişoara. A rămas orfană de tată când avea câţiva ani, iar mama ei s-a recăsătorit. La 13 ani a întâlnit pe uliţa satului un părinte bătrân care a întrebat-o dacă nu doreşte să devină călugăriţă. A acceptat bucuroasă, iar mama ei era, se pare, şi mai bucuroasă. Cu o altă familie, nu era preocupată de creşterea şi educarea fiicei sale.

În 1934 a ajuns, în urma acestei întâmplări, la Mănăstirea Sărăcineşti, jud. Vâlcea, unde a fost rânduită de la început să lucreze în Atelierul de covoare şi, pentru că avea voce foarte frumoasă, să cânte la strana mănăstirii. După patru ani, la vârsta de 17 ani a fost călugărită, iar după alţi 10 ani de mănăstire, în 1944, însoţită de o maică, a mers pentru prima dată să-şi revadă mama. Povestea maicilor mai tinere cât de primejdioasă a fost acea călătorie cu trenul plin de soldaţi. Acasă nu a rămas decât o singură noapte deoarece mama, tatăl vitreg şi fraţii ei trecuseră la o altă credinţă, străină de Ortodoxie. Nu a mai revenit niciodată, în toată viaţa ei, la casa părintească.

În 1954, împreună cu alte patru monahii, toate ardelence, au vrut să se întoarcă în Transilvania. Episcopul Clujului s-a bucurat de hotărârea lor, dar a cerut binecuvântarea episcopului Iosif Gafton al Râmnicului, care nici n-a vrut să audă de un asemenea demers şi "de canon", cum mărturisea maica, le-a transferat pe toate la Schitul Jgheaburi, fost schit de călugări, atunci părăsit şi ruinat, cu o bisericuţă în care sătenii depozitau toamna merele şi o casă cu doar trei camere neterminate, fără curent electric şi fără drum de acces. (Va urma)