Vise și păsări

Visele fac parte din viața omului, așa cum păsările fac parte din viața cerului. Uneori, păsările coboară spre pământ; atunci, în firească simetrie, visele urcă spre cer. Alteori, se întâmplă ca visele să plutească paralel cu păsările; în paralel vibrează și cerul cu pământul. Dar se întâmplă - rar, este adevărat, foarte rar - ca visele să se unească, până la contopire, cu păsările; atunci, pământul și cerul vibrează la unison. O pace adâncă, luminoa­să inundă universul, încât Îl putem vedea și auzi pe Dumnezeu. 

Deopotrivă, visele și păsările călătoresc. Mai ales în cele două anotimpuri ale lor: primăvara și toamna. Primăvara, visele - îndeosebi ale tinereții: aspirație, dor, năzuin­ță, poftă, râvnă, dorință - cunosc o efervescență deosebită, o dinamică sporită spre un pisc al împlinirii, numit ideal. Păsările călătoare se întorc primăvara, aducând pe aripile lor soare nou, cald, dătător de viață (și vestitor de rod) pământului. Toamna, visele sunt mai molcome (unele mai și mor), mai rare, uneori nu ni le mai amintim dimi­neața. Toamna, păsările pleacă, în transhumanță cerească, ducând în plisc ultimele scânteieri solare de vară. 

Copil fiind, îmi amintesc cum primăvara un stol de rândunici poposea în satul nostru, dădea câteva ture pe deasupra caselor, ca să-și recunoască fiecare casa de unde își luase zborul în toamna trecută, apoi într-un iureș de dor, perechi-perechi, aterizau pe locul știut. O pereche se oprea și sub streașina casei noastre; exact în locul în care își avusese cuibul primăvara trecută; chiar dacă acesta dispăruse, dărâmat de vifornița iernii, cele două înaripate, rândunică-rândunel, nu se știe pe baza cărui simț sau miros, depistau la centimetru conturul vechiului cuib. Apoi începea o conlucrare veselă, gălăgioasă, la construirea noului cuib, depunerea și clocitul succesiv al ouălor, învățarea puilor să zboare. 

Merg astăzi, matur fiind, în satul meu natal - și ceea ce îmi săgetează ochiul și sufletul este întâlnirea cu unele case (nu puține) părăsite. Porți șubrede, garduri invalide, ferestre oarbe. Stăpânii plecați: unii în deal, la cimitir; alții în cele străinătăți, după un trai mai bun. Și deși eram în plină vară, n-am văzut nici o rândunică la streașina acestor case; în timp ce la casele din jur, locuite, era concert. Pentru că - aveam să constat și cu alte prilejuri - rândunicile nu se mai opresc la casele părăsite. Ele stau/rămân numai acolo unde simt, aud glasul omului - cu toate ale lui, inclusiv cu visele care, uneori, devin rândunici spre atingerea țelului. 

Nu știu cum este, cum se întâmplă în situația altor păsări, călătoare sau nu, dar între rândunică și om, între om și rândunică s-a creat o relație atât de apropiată, indestructibilă, aș zice. Cunosc povestea - ce poveste? întâmplare adevărată - în care un om, într-o iarnă, a fost atât de cuprins de dorul de aceste păsări măiastre, încât și-a pictat toți pereții casei cu rândunici. Cu dorul alinat și sufletul liniștit, s-a întins în pat privind cerul invadat de delicatele păsări, venite să-l bucure. 

Alteori, Însuși Cel de Sus trimite - celor aflați în durere, în suferință - binecuvântatele păsări, spre alinare. Celor închiși pe nedrept după gratii, printre care nu se putea strecura nici o rază de soare; încarcerați de regimul bolșevico-comunist pentru dragostea lor față de țară și credința în Dumnezeu, pentru visul nemuritor de a-și vedea patria demnă și liberă (mulți primind moarte jertfitoare) - la Pitești („fenomen” care a cutremurat întreaga lume creș­tină), Aiud, Gherla, Jilava, Sighetul Marmației, Râmnicu Sărat. Pilduitoare sunt, în acest sens, poeziile scrise în detenție. Numesc numai doi poeți, Radu Gyr și Andrei Ciurunga. Dacă Gyr a pătruns mai repede și mai profund în circuitul național de ispășitoare recunoștință, Ciurunga este încă prea puțin cunoscut. Citez, spre edificare, prima strofă din poezia „Nu-s vinovat față de țara mea”: 

„La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispășesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
– Nu-s vinovat față de țara mea!” 

Tot el, poetul Andrei Ciurunga, a scris, spre a nu se uita niciodată:

„Doamne, fie-Ți mare slava
C-ai trimis cu sfânt temei
Rândunele la Jilava
Și la Gherla porumbei.” 

…Visele… păsările… Vise-păsări, păsări-vise. Destin.