„Vorbeşte cu ea“ sau poteca spre celălalt

Cultura iberică s-a născut parcă din torentul înflăcărat şi tragic al marilor poveşti de iubire, a căror supravieţuire este condiţionată de rezolvarea eternei probleme a vorbirii cu celălalt sau a ascultării aproapelui... Despre taina dialogului mântuitor întru iubire cu cel căzut sau zdrobit ne vorbeşte Pedro Almodovar în cel mai profund şi mai premiat film al său, „Hable con ella!“ / „Vorbeşte cu ea!“ (Oscar pentru cel mai bun scenariu - 2002, Globul de aur pentru cel mai bun film străin, două premii BAFTA, trei premii ale Filmului European, trei premii GOYA; două premii Satellite şi multe alte distincţii şi nominalizări).

„Vorbeşte cu ea!“ este primul film important al regizorului (care semnează şi scenariul peliculei), în care motorul dramatic este purtat exclusiv de bărbaţi - o provocare artistică autoimpusă de pasionalul cineast, care susţine că preferă să facă filme cu şi despre femei, datorită diapazonului lor emoţional, mai bogat decât cel al bărbaţilor. Cele două protagoniste ale filmului zac, pe toată durata acţiunii, în comă; nu le cunoaştem decât din câteva retrospecţii; şi totuşi, acţiunile celor doi bărbaţi din preajma lor, legaţi în aparenţă cu slabe verigi emoţionale de ele, sunt întru totul condiţionate de cele două femei, care nu îi (mai) văd, nu îi (mai) aud şi nu sunt în stare să le (mai) vorbească.

Patru poveşti despre ideal şi eşec şi despre virtutea taumaturgică a dialogului se întreţes tulburător, pe fundalul efervescent al frumuseţii, fatumului şi fragilităţii - exprimate de balet, melosul hispanic şi coridă -, pendulând ardent între viaţă şi moarte.

Un jurnalist de 40 de ani îşi câştigă viaţa scriind ghiduri turistice; îl vedem călătorind şi plângând: este Marco. Un tânăr infirmier de spital, inocent şi interiorizat, îngrijeşte femei bolnave, fără a cunoaşte vreuna, şi este fericit; deprinderea şi-a format-o de acasă, unde şi-a îngrijit timp de mulţi ani, cu infinită dăruire, mama paralizată, până la moartea acesteia; lumea îl consideră psihopat: e Benigno. Cei doi asistă în aceeaşi sală de cinema, fără să se observe unul pe altul, la spectacolul de dans al Tinei Bausch „Café Müller“ - o sfâşietoare expresie a dramei însingurării şi incomunicării dintre sexe. Două femei aflate în comă, în acelaşi spital, în care se vor întâlni şi cei doi bărbaţi care le îngrijesc: Lidia este o femeie-toreador; a îmbrăţişat această carieră, care i-a adus celebritatea, spre a răspunde ambiţiilor tatălui său, pe care îl iubea foarte mult; în urma unei emisiuni TV, îl cunoaşte pe Marco, căruia îi promite un interviu despre viaţa ei; dar, deprimată după o trădare în dragoste, ea pierde controlul asupra taurului din arenă, care îi spulberă trupul în timpul corridei. Alicia, o foarte tânără dansatoare, îşi întrerupe timida ascensiune în lumea dansului în urma unei devastatoare catastrofe rutiere. Lidia e vizitată în spital de Marco, care e îndrăgostit de ea; dar Lidia îşi doreşte moartea şi nu mai vrea să comunice. Alicia, în stare de inconştienţă, e îngrijită zi şi noapte, cu grijă fetişizantă, de Benigno, care visează să se căsătorească cu ea. Acesta îl încurajează pe deznădăjduitul Marco să continue să-i vorbească Lidiei, aşa cum el îi vorbeşte tot timpul Aliciei, convingându-l că oamenii în comă aud şi că aceasta o va ajuta să se restabilească. Copleşit de fantasme erotice, Benigno o posedă în spital pe Alicia; fata rămâne gravidă şi abia travaliul naşterii o trezeşte din comă. Treptat, Alicia se recuperează şi îşi reia lecţiile de dans, fără să-şi fi cunoscut iubitul, iar Lidia moare, fără să iasă din comă. În pofida consecinţelor salvatoare ale gestului său, Benigno este acuzat de tatăl Aliciei de viol. Regizorul pune această curbură descendentă a acţiunii oarecum în paranteză, căci nu o vedem desfăşurată pe ecran, cu toată încărcătura emoţională aferentă, ci o auzim succint din relatările dintre Marco şi Benigno, când primul îl vizitează la închisoare pe Benigno, unde acesta îşi ispăşeşte acuzaţia de viol. Iubirile nu se împlinesc, relaţiile dintre personaje sunt rupte de intervenţia morţii, iar cel mai inocent dintre cei doi bărbaţi rămaşi singuri cedează şi se sinucide...

Şi totuşi - ne arată regizorul prin toate accentele punerii în scenă - rămân grija pentru celălalt, nevoia disperată de a iubi şi, la nevoie, ştiinţa acceptării eşecului - formă sublimă de înălţare sufletească -, iar ca un cumul al acestora, frumuseţea pură, exprimată de muzică, mai precis de cele două inserturi de spectacol muzical, care comentează dinamica afectivă a filmului: dansul contondent şi epurat de senzualitate al Tinei Bausch de la început, ca discurs despre neputinţa de a iubi, respectiv contrapunctul său emoţional, şlagărul mexican „Cucurrucucú paloma“ în interpretarea dezarmant de sinceră a lui Caetano Veloso - sfâşietor discurs despre neputinţa de a nu iubi. În cultivarea tensiunii tragice şi optimiste în acelaşi timp dintre aceste două neputinţe, definind sensul de fiinţă-întru-iubire al omului, constă geniul lui Almodovar.