Ziditorul are puterea să ne renască la o nouă viață

Constatăm din experiența noastră că nu suntem absolut liberi față de păcat toată viața, și acest lucru aduce un soi de tragism. Speranța renașterii se întemeiază pe relația cu Ziditorul nostru, Care este viu și are puterea să ne învieze și pe noi. Acest adevăr duhovnicesc a fost evidențiat de Mântuitorul Hristos, Care spune despre Sine: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Matei 14, 6). Experiența tragismului vieții umane și, în definitiv, a morții are pentru o minte trează rolul de a arăta că la viață am fost chemați de Dumnezeu Tatăl din nimic, iar fiecare pas al vieții trebuie să îl facem în deplin acord cu El.

Acest drum este deosebit de greu - „și strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7, 14) - iar la deplinătatea parcurgerii lui puțini pot ajunge. Totuși, suntem datori să nu lepădăm măreția chemării noastre. Chiar dacă nu avem pe deplin puterea și știința de a fi în acord cu voința atotbună a Ziditorului, ar fi necesar să avem credința neclintită că El ne va învia din starea noastră. Suntem datori să întrupăm în existența noastră o rugăciune asemenea celei rostite de Domnul Hristos în Grădina Ghetsimani: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26, 39). Pentru Hristos, paharul morții era unul nedrept, pentru că El a fost liber față de orice păcat și cădere omenească, pentru noi, paharul suferinței și al umilinței de tot felul este dreapta retribuție pentru o viață dusă departe de Izvorul existenței. În momentele tragice trebuie să cerem să se facă voia Tatălui cu noi. Acceptarea suferinței și a morții nedrepte de către Hristos devine pentru noi izvor de putere, de înviere. Apostolul Pavel spune că „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după voia Lui”, iar paradoxal, acest lucru se vede din faptul că Același Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său să moară pentru noi: „Care pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi, cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El?” (Romani 8, 28, 32). Se vădește astfel prin faptul că Hristos a murit pentru noi, adevărul că Dumnezeu ne vrea binele în orice circumstanță și lucrează pedagogic la învierea noastră. Vedem că este necesar să bem paharul suferinței pentru că la final avem promisiunea învierii.

Cuviosul Părinte Sofronie Saharov spune foarte frumos: „Fiul Cel Unul Născut al Tatălui a primit pentru noi moartea. El a murit pe Cruce, purtând în Sine moartea noastră, prin iubirea Sa până la sfârşit. Dar Dumnezeu L-a înviat pe El (cf. 1 Petru 1, 2). Aceeaşi făgăduinţă este dată tuturor celor ce cred întru El, în Hristos Dumnezeu. (...) Experienţa tragismului soartei pământeşti ne este necesară. Ea ne arată limitele talentelor noastre create în izolarea lor, în necolaborarea cu Dumnezeu. Este firesc ca, după eşecul tuturor eforturilor şi străduinţelor noastre, să ni se deschidă noi orizonturi, deja ale altei lumi, infinit mai înalte. Atunci, în locul «sfârşitului fatal», în majoritatea cazurilor, al geniilor omenirii, apare un început binecuvântat, care poate fi pentru om ca Lumina Învierii, ca o intrare în lumea nestricăcioasă, unde nu este loc pentru tragedie, deoarece acolo împărăţeşte veşnicia fără de început”.