Ziua care a schimbat destinul omenirii

Pentru Olivier Clément, scriitorul creştin francez, mort de curând, lumea este locul unui neîncetat dialog al omului cu Dumnezeu şi al oamenilor între ei. Dumnezeu aşteaptă ca "omul să descifreze semnificaţiile infinite ale lucrurilor, punând în valoare cu amprenta sa darurile primite şi transformându-le în ofrande", spune el. Astfel viaţa se îmbogăţeşte continuu şi creşte spiritual. Prin această creştere se descoperă sensul creaţiei, întrucât căderea în păcatul originar a întunecat, dar nu a suprimat caracterul ei harismatic. În dialogul omului cu Dumnezeu, momentul crucial a fost Întruparea Fiului care a venit în lume pentru a-l scoate din puterea morţii, pe care şi-a atras-o singur prin neascultarea sa. Căci Dumnezeu, care-şi iubeşte nemărginit creaţia, a voit restaurarea libertăţii acesteia şi eliberarea ei de sub domnia morţii.

Nu putem evoca Întruparea fără a avea mereu prezent în conştiinţa noastră faptul că în rândul oamenilor a existat o fiinţă care a atins curăţia absolută, bunătatea desăvârşită, chipul ideal al umanităţii. Acest om, unic printre oameni, prototipul ideal al perfecţiunii pe care o fiinţă omenească a atins-o vreodată, este Fecioara Maria. Vom sărbători în curând, la 8 septembrie, Naşterea Maicii Domnului. Citim în Evanghelie: Arhanghelul Gavriil, vestitorul tuturor evenimentelor pietre de temelie ale vieţii noastre, cele care ne-au schimbat definitiv viaţa, a fost trimis într-o cetate din Galileea care se chema Nazaret. "Numele fecioarei era Maria", spune evanghelistul. Mai aflăm că fecioara a primit cu supunere vestea cutremurătoare: "Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău". În acelaşi timp, conştientă de destinul uluitor care-i era hărăzit, adaugă: "Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu Mântuitorul meu. Că a căutat spre smerenia roabei sale. Că iată de acum mă vor ferici toate neamurile." (Luca 1, 38, 46-48).

În Ambigua, Sfântul Maxim Mărturisitorul adânceşte acest eveniment unic: "Şi iarăşi se înnoiesc firile, întrucât cea dumnezeiască suportă de bunăvoie, din pricina bunătăţii şi a iubirii de oameni nemăsurate, în chip mai presus de fire, naşterea trupească, iar a noastră pregăteşte în chip minunat Dumnezeului întrupat, după o lege străină deosebită de fire, un trup fără sămânţă, însufleţit raţional, întru toate ca al nostru şi asemenea nouă, afară de păcat; şi, ceea ce-i şi mai minunat, fără să se ştirbească întru nimic prin naştere legea fecioriei celei ce I-a fost Maică. Căci înnoirea constă propriu-zis nu numai în faptul că S-a născut după trup şi în timp Dumnezeu-Cuvântul, Care se născuse fără de început, în chip negrăit, din Dumnezeu şi Tatăl, ci şi din faptul că firea noastră I-a dat un trup fără de sămânţă şi că e născut de o fecioară fără stricăciune." (Ambigua, p. 402, trad. şi comentarii părintele Dumitru Stăniloae). Iar traducătorul adaugă la o notă de subsol: "Înnoirea" de care e vorba nu înseamnă o întinerire a firii învechite, concomitent cu rămânerea ei în legea proprie… ci venirea la o stare nouă… Pentru Dumnezeu înseamnă acceptarea unei mişcări …care nu-L coboară din eternitatea Lui. …Pentru firea omenească …este o restabilire a firii în starea anterioară, originară…" (Nota 338, acelaşi). Deci destinul Fecioarei este cel al înnoirii, al curăţirii firii omeneşti de păcatul originar. Dumnezeu se coboară la om prin iubirea Sa, nu prin fiinţa Sa. Omul se înalţă, dobândind perspectiva vieţii veşnice. Dacă prin Eva omul a căzut în păcat, devenind un supus al morţii, prin Fecioara Maria i s-a redat dreptul la nemurire, destinul de fiu al lui Dumnezeu. Astfel sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului devine o dată fundamentală în istoria omenirii, data la care s-a împlinit nădejdea curăţirii de păcat, dobândirea vieţii celei fără sfârşit în lumina dumnezeiască. Din toate cuvintele Evangheliei, care se referă la prezenţa Maicii Domnului în viaţa lui Iisus Hristos, reiese cu discreţie, dar nu mai puţin copleşitor, iubirea maternă însoţită de credinţa desăvârşită în Fiul Ei, Cel Care "a şters toată lacrima de la toată faţa", (Paraclisul Maicii Domnului). Până la moartea Sa pe cruce, Ea îl întovărăşeşte cu veneraţie şi dragoste, cu conştiinţa menirii care i-a fost încredinţată prin voinţa dumnezeiască. Dragoste pe care Iisus Hristos i-o întoarce ca un fiu iubitor, umanitate în divinitate. Pe cruce, în chinurile cumplite ale unei morţi trupeşti, pe care a acceptat-o pentru ca să ne elibereze pe noi toţi, Mântuitorul nu uită să se îngrijească de destinul Maicii Sale, încredinţând-o ucenicului iubit: "Iată pe fiul tău" şi "Iat-o pe Maica ta". Există oare o dovadă mai copleşitoare de dragoste fiiască?

Tradiţia spune că Sfântul Evanghelist Ioan a luat-o cu sine, îngrijind-o până la moartea ei, când, potrivit destinului hărăzit unei singure fiinţe omeneşti, a fost ridicată cu trupul la cer. Acolo unde nu încetează de a ruga pe Fiul Său pentru noi, pentru îndurarea pe care numai bunătatea Sa nemărginită ne-o poate arăta.

" Dacă prin Eva omul a căzut în păcat, devenind un supus al morţii, prin Fecioara Maria i s-a redat dreptul la nemurire, destinul de fiu al lui Dumnezeu."