Zugravul cu satul în glas şi penel vrăjit

Nu ştiu dacă Ion Grigore e ultimul zugrav al satului românesc, cum s-a spus nu o dată. Nimeni nu poate afirma răspicat lucrul acesta. Lumea ruralităţii noastre cu siguranţă că va mai fi sursă de inspiraţie şi pentru alţi mânuitori ai penelului. Neîndoielnic însă, Ion Grigore rămâne cel din urmă pictor al satului tradiţional din cuprinsul României.

Tablourile lui, cu acea marcă a unicităţii şi inconfundabilului, reprezintă nu doar un tulburător act artistic, ci şi un document de preţ al unei anume vârste a mediului sătesc naţional, acea vârstă arhetipală, pe care contemporaneitatea vrea cu orice chip să o înlăture. Artistul însuşi mărturiseşte, el mărturisitorul în pictură, cum l-au caracterizat mulţi dintre comentatori, că satul din „icoanele“ lui nu mai există decât în închipuirea şi făptura sa. Case precum cele din lucrările lui Ion Grigore se mai pot întâlni atât în Bucovina natală, cât şi în alte colţuri ale rotundului nostru fiinţial. La fel şi biserici, ca să nu mai vorbim de peisaje, dealuri, munţi, câmpii, ape. Chiar şi unii dintre oamenii portretizaţi de meşter arată azi ca fiind de la începuturile lumii, curaţi la trup, curaţi la suflet, adamici de dinaintea păcatului primordial. Pictorul îi înfăţişează în manieră naivă tocmai pentru a revela puritatea imanentă ce-i cuibărită în aceşti ai noştri semeni. Ceea ce a dispărut iremediabil din universul rural e atmosfera şi climatul smereniei şi bunei cuviinţe. Acestea s-au trecut, sadovenian zicând, ca florile şi ierburile câmpului. A rămas miraculos însă mireasma acelui mod de a vieţui. Stăruie în oameni şi creatori de factura lui Ion Grigore. El poate exclama aidoma lui Serghei Esenin, cel care, psalmodiind ca nesfârşita stepă, se tânguia că-i ultimul poet cu satu-n glas. La rându-i, Ion Grigore are dreptul să spună că-i cel din urmă zugrav al satului românesc de demult, al unei civilizaţii rurale nepervertite, sclipind de curăţenie asemenea caselor ţărăneşti primenite de Sfintele Paşti. Această miroznă de grădină a raiului se păstrează intactă în pământeni ca Ion Grigore. Se întâmplă una ca asta deoarece aceştia, deşi au devenit parte a intelighenţiei ţării, nu s-au rupt de lumea genezei, de satul matrice, de ţăranul care a fost atâta amar de vreme talpa aşezării statale româneşti. Ajuns artist cu faimă, dascăl renumit la cea mai înaltă şcoală de arte frumoase, cea de la Bucureşti, ştiutor a câte în lună şi stele în cele ale meşteririi frumosului, Ion Grigore este în felul lui de a fi un om al gliei, al miticului spaţiu ţărănesc, un român de la ţară, din Cornii de pe malul Siretului. Nu şi-a schimbat graiul cel dulce, cu arome moldoveneşti neatinse de muntenismele cetăţii unde locuieşte. Are aceeaşi simţire şi purtare ca şi cum n-ar fi părăsit baştina. Este indiscutabil un reprezentant al elitei româneşti, un pictor care cunoaşte şi foloseşte original mijloacele de expresie ale artei contemporane. În acelaşi timp fiinţa sa aparţine eternităţii româneşti. Iar una dintre expresiile cele mai vii ale veşniciei e satul, leagănul, cum atât de minunat rosteşte Blaga, al timpului fără de hotare.

Formula pe care Ion Grigore a creat-o, brevetată de el, fără de brevet, este a sa şi numai a sa. Îl recunoşti dintr-o ochire. Este după chipul şi asemănarea omului care a înţeles că rostul lui e să fie sălaş de simţăminte veşnice şi are datoria să le ducă ofrandă ca la templul viitorimii. Ion Grigore dă viaţă acestor sentimente şi trăiri pictând cu uneltele artistului contemporan. Fructifică ingenios, creator, pointilismul, imprimându-i o tentă proprie. Se adapă din izvorul mănos al artei populare româneşti când aşterne la şevalet covoarele lui cromatice. Simplitatea compoziţională din pictura lui Ion Grigore este cea a esenţelor şi a fost deprinsă, îmi place să cred, din lecţia meşterilor mari, calfe şi zidari, ziditori de lăcaşuri sfinte şi de acareturi tocmite cu palmele sfinţite în agheasma sufletului. Sunt case venind din timp şi călătorindu-se către necuprinderea vremii. O astfel de casă şi-a ridicat însuşi artistul în satul natal, în Cornii Sucevei, sat de pictori, din care a ieşit şi un alt zămislitor de privelişti edenice, Costin Neamţu. Satul lui Ion Grigore pogoară dinspre noi ca din rostirea unui descântec tămăduitor. Nu-i deloc idilizat, ci autentic şi mereu uimindu-ne cu minunăţia lui nestricată. Splendoarea palpită în făptura acestui artist cu panaş, care n-a încetat o fărâmă să fie ţăran din tălpi până-n creştet. Satul cel dintotdeauna învie în ramele tablourilor sale macaturi catifelate. Dinlăuntrul lor izvodeşte vibraţie de poezie eseniană, duh bătrân, înţelept şi cuminte.

Toate aceste impresii s-au ivit dând zilele acestea roată prin ultima expoziţie a rapsodului în culoare de la Corni, expoziţie deschisă la Galeria „Dana“ din Iaşi. Aici sunt etalate câteva zeci de lucrări semnate de Ion Grigore, imagini fermecătoare din România, Italia şi Franţa, toate opera unui zugrav cu satul în glas şi penel vrăjit.