„Când mănânci, când bei, când te saturi, ia aminte de tine însuţi, să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău“

Suferinţele împărtăşite uşurează suferinţa; şi, după cum atunci când suferi singur un necaz, necazul este fără mângâiere, tot aşa, când găseşti pe un altul care a căzut în acelaşi necaz, necazul ajunge mai uşor.

Deci, ca să nu cădem doborâţi de toate necazurile ce vin peste noi, să fim cu mare luare-aminte la istoriile din Scriptură. Vom lua din ele temei de mare răbdare; ne vor mângâia nu numai prin aceea că cei din vechime au îndurat aceleaşi suferinţe ca noi, ci şi prin aceea că ne vor învăţa cum să scăpăm de nenorocirile ce vin asupra noastră; ne vor mai învăţa ca, după trecerea furtunii, să ne păstrăm tihna, să nu ne trândăvim, dar nici să ne mândrim. Nu-i deloc de mirare ca un om lovit de necazuri să fie smerit si evlavios; aşa e natura încercărilor; îi sileşte să facă asta, să se întristeze, chiar pe cei cu inima de piatră.

Dar un suflet cu adevărat evlavios, care are necontenit în faţa ochilor pe Dumnezeu, nu-L uită niciodată pe Domnul după ce a scăpat de încercări, aşa cum Îl uitau adesea iudeii; de aceea, şi profetul îşi bate joc de ei, spunându-le: „Când îi ucidea pe ei, Îl căutau; se întorceau şi veneau la Dumnezeu“; iar Moise, cunoscându-le năravul, îi îndemna adesea cu cuvintele: „Când mănânci, când bei, când te saturi, ia aminte de tine însuţi, să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău“.

Şi aceasta s-a şi întâmplat; că spune Scriptura: „A mâncat Iacov, s-a îngrăşat, s-a lăţit şi a zvârlit din picioare cel iubit“.

De aceea, sfinţii trebuie admiraţi nu numai pentru că au fost aşa de evlavioşi şi de filosofi în vremea când strâmtorarea era în toată puterea ei, ci şi pentru că au rămas tot aşa de sârguitori şi tot aşa de vrednici şi după trecerea furtunii, când s-au liniştit lucrurile.

Un cal atunci e de admirat - când poate merge frumos fără frâu; dar nu-i deloc de admirat când merge frumos stăpânit cu frâu şi cu zăbale; mersul lui frumos trebuie pus pe seama frâului, nu pe seama firii deosebite a animalului. Tot aşa, se poate spune şi despre suflet: nu-i deloc de admirat un suflet care-i liniştit din pricina fricii ce-l ameninţă; atunci să-mi arăţi filosofia sufletului şi toată buna lui rânduială - după ce au trecut încercările, după ce i-ai luat frâul fricii.

Dar tare mi-e teamă ca nu cumva, vrând să învinuiesc pe iudei, să nu învinuiesc felul nostru de vieţuire. Că şi noi facem la fel. Nu-i, oare, biserica prea strâmtă din pricina mulţimii credincioşilor în zilele când suntem zguduiţi de foamete, de ciumă, de grindină, de secetă, de foc, de năvala vrăjmaşilor?

Atunci filosofia noastră e mare, şi mare e şi dispreţuirea lucrurilor din lumea aceasta; atunci nu ne mai supără nici dragostea de avere, nici dorinţa de slavă, nici dorul şi pofta de desfrânare, nici vreun alt gând păcătos, ci toţi cinstim pe Dumnezeu cu rugăciuni şi lacrimi; atunci desfrânatul se cuminţeşte, cel cu dor de răzbunare caută să se împace cu vrăjmaşul său, zgârcitul se pleacă spre milostenie, mâniosul şi arţăgosul ajung smeriţi şi buni; dar, după ce Dumnezeu împrăştie mânia aceea, după ce a îndepărtat furtuna şi a făcut linişte după atâtea valuri, atunci ne întoarcem iarăşi la gândurile şi faptele de mai înainte. Eu, pe vremea încercărilor, nu încetam de a vă prezice toate acestea şi de a vi le mărturisi mai dinainte; dar cuvintele mele nu v-au folosit la nimic; au trecut ca umbra şi ca visul. Atât de repede aţi izgonit din minte toate încercările acelea.

De aceea, mă tem acum, mai mult decât atunci, să nu atragem asupră-ne nenorociri mai mari decât cele dinainte şi să nu primim de la Dumnezeu o lovitură de care n-am mai putea scăpa. Când un om păcătuieşte des şi Dumnezeu îi trece cu vederea păcatele lui, dar el nu câştigă nimic de pe urma îndurării lui Dumnezeu şi nu se depărtează de păcat, atunci atrage asupra lui cea mai mare nenorocire, care-l striveşte desăvârşit, că nu mai are vreme de pocăinţă.

Aşa cum s-a întâmplat cu Faraon. Faraon s-a bucurat de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi la întâia plagă, şi la a doua, şi la a treia, şi la a patra, şi la plăgile de mai târziu; dar, pentru că n-a ajuns mai bun, a fost în sfârşit strivit şi a pierit cu toată oastea lui.

Aşa au păţit şi iudeii. De aceea, şi Hristos, vrând să arate că locuitorii Ierusalimului au să piară şi că Ierusalimul are să fie pustiit, a spus: „De câte ori am voit să adun pe fiii tăi şi n-aţi voit. lată, vi se lasă casa voastră pustie“. Mă tem să nu păţim şi noi aşa.

Nu ne învăţăm minte nici din suferinţele altora, nici din suferinţele noastre. Nu vă spun aceste cuvinte doar vouă, celor acum de faţă, ci şi celor care şi-au pierdut zelul lor de fiecare zi, celor care au uitat necazurile de mai înainte, celor cărora nu încetam a le spune, spărgându-mi pieptul: „După ce vor trece încercările, să rămână în sufletele noastre amintirea încercărilor, pentru ca, amintindu-ne necontenit de binefacerea lui Dumnezeu, să mulţumim neîncetat Celui ce ne-a făcut această facere de bine“.

Acestea vi le spuneam atunci; vi le spun şi acum; iar prin voi, acelora. Să imităm pe sfinţii care n-au fost doborâţi de necazuri; dar nici n-au ajuns trândavi când au avut iarăşi viaţă liniştită, aşa cum au ajuns mulţi dintre noi, ca nişte corăbii uşoare, scufundate de orice val. Când a bântuit sărăcia, eram smeriţi şi cu capul plecat; dar, după ce ne-am îmbogăţit, iarăşi ne-am îngâmfat şi am ajuns neînchipuit de nepăsători. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia despre pocăinţă)