Domnul și Doamna Pavlovici

În copilărie, vreo cinci gospodării despărțeau casa părinților mei de cea a învățătorilor Hareta și Dionisie Pavlovici, cei care au fost printre primii dascăli ai satului Concești (judeţul Botoșani). Curțile largi, boierești, casa masivă, cu cerdac spațios și o grădină, în față, plină de flori, formau o miraculoasă „împărăție”. Erau, acolo, alt aer, altă lume, alt timp.

„Doamna” (1910-1994), cum i se spunea, școlise, alături de soțul său, Dionisie (1899-1960), măcar două-trei generații din fiecare familie. Era o femeie mărunțică, uscățivă, ușor gârbovită, cu părul alb-zăpadă, tuns scurt, băiețește, cu tenul măsliniu, încrețit bine de riduri ce săpau fără milă. Rostea cuvintele rotund, literar, fără a le înmuia, în bine-cunoscutul stil moldovenesc. Se adresa oricui cu „dumneata” sau „dumneavoastră”, folosind un ton elegant, dar autoritar. Zâmbea rar, rar de tot. Când se enerva, bătea ușor pământul cu vârful pantofilor, ridicându-se pe vârfuri, rostind numai o frază, usturătoare, dar corectă, încât cel dojenit n-ar mai fi greșit vreodată. Casa ei era o bibliotecă valoroasă pentru intelectualii satului.

În conacul misterios am intrat prima oară pe la 6 ani. M-am ținut scai de mama, care, o dată pe săptămână, alături de alte câteva profesoare, mergeau la Doamna, „la cafea”. Era, de fapt, un fel de întâlnire secretă, în care, aveam să aflu mai târziu, se discuta, în mare taină, despre regimul comunist. Îmi amintesc perfect mirosul acelei case - un amestec de fructe pârguite și de cărți vechi. Doamna mi-a zâmbit cu economie și mi-a oferit, pe o farfuriuță delicată, de porțelan, dulceață roz, translucidă, de trandafir. Apoi s-a retras în camera alăturată, să servească, în cești la fel de fragile, cafeaua. Am savurat dulceața, întrebându-mă în sinea mea de ce zâmbește cu atâta zgârcenie...

Târziu, după Revoluție, am dezlegat misterul. Bătrâna dăscăliță cunoscuse opresiunea comuniștilor în cel mai dur mod cu putință. Unul dintre cei doi fii ai săi făcuse pușcărie politică. Născut la 14 martie 1936, absolvent al Facultății de Filosofie - secţia Ziaristică (1958), Florin ­Pavlovici a fost arestat în 2 februarie 1959, în același lot cu academicianul de mai târziu Alexandru Zub, sub acuzația de „complot contrarevoluţionar”. A cunoscut ororile închisorilor Jilava și Gherla și ale lagărelor de muncă de la Salcea și Periprava, fiind eliberat în 1964. Despre teribila experiență trăită a scris una dintre cele mai valoroase cărți-document - „Tortura pe înțelesul tuturor”, dar și volumele „Frica și pânda”, „Viscolul și păianjenul”.

La un an după arestarea fiului, cardiac și mistuit de suferință, învățătorul Dionisie Pavlovici s-a prăpădit. A fost îngropat în „cimitirul vechi”, cum i se spune azi în sat. Soția, Hareta, s-a stins în 1994. Se odihnește alături de soț, pe ­Dealul Morii, de unde privesc spre locul școlii din fața căreia au tras de atâtea ori clopotul de începere a orelor și spre bisericuța în care și-au ostoit, adesea, durerea, alături de prietenul și confidentul lor, părintele Gheorghe Mironescu.

Azi casa-conac nu mai există. Nici școlița ridicată în 1921, în care au fost dascăli. Dar amintirea Domnului și Doamnei Pavlovici stăruie în memoria satului și a foștilor elevi.

De Ziua Învățătorului, în numele lor, le aduc un pios omagiu.