Alegerile prezidențiale și legislative din Statele Unite au venit și s-au dus. A curs multă cerneală și s-au agitat mulți biți. Urmează alegerile din România. Unii s-au bucurat, alții mai puțin.
Împărăteasa care a învins o armată cu un singur cuvânt
În război, numărul mai mare nu este întotdeauna cel câștigător. Napoleon a pierdut războiul cu Rusia, deși avea o armată mai mare, și l-a câștigat pe cel cu Austria, cu toate că avea o oștire mai puțin numeroasă. Cezar a cucerit Galia având un contingent de trupe de zece ori mai mic decât cel al adversarilor săi. Ce am spune însă dacă o femeie ar fi capabilă să învingă o armată imensă fără a ucide pe nimeni și fără a angrena pe câmpul de luptă o trupă care să lupte în numele său? S-a întâmplat cu Iudita în Vechiul Testament care, este drept, după ce l-a ucis pe Olofern, conducătorul armatei ostile poporului iudeu, a pus capăt războiului. Însă există un exemplu încă mai celebru, al împărătesei Irina, cea care a învins o armată întreagă fără a pune pe nimeni să scoată sabia din teacă.
După moartea socrului ei, Constantin al V-lea Copronimul și, ulterior, a soțului ei, Leon al IV-lea Khazarul, împărăteasa Irina a încercat să restabilească cultul icoanelor. În pofida aparențelor, care dădeau ca sigură convocarea unui sinod ecumenic, și a reintroducerii cinstirii icoanelor în cult, a numărului mare de ierarhi dispuși să participe la acesta și a simpatiei poporului, Irina a dat greș pentru că a ignorat principalul inamic care încă se mai împotrivea unui demers în acest sens: armata.
În capitala imperiului la vremea respectivă se regăsea un contingent important, care forma garda proprie a împărătesei. Toți aceștia erau soldați vechi, cu multă experiență, care luptaseră ani de-a rândul și obținuseră succese importante atât alături de socrul, cât și de soțul împărătesei Irina. Toți erau, aproape fără excepție, iconoclaști fanatici, care chinuiseră monahi, violentaseră ierarhi și teologi iconoduli și pentru care agresivitatea era singura cale de a obține ceea ce doreau. Cât timp acest contingent rămânea aici, șansele de a convoca un sinod ecumenic rămâneau minime. Însă cum poți să renunți la trupe experimentate sau să le învingi cu ajutorul altor contingente fără a le face să bănuiască nimic? Irina era conștientă că tronul îi va fi întotdeauna în pericol dacă va păstra vechea gardă.
Atunci, împărăteasa și-a adresat o întrebare simplă: când se deplasează trupele dintr-un loc într-altul? Răspunsul a fost unul singur: atunci când există un război. Cum la vremea respectivă războiul nu se lăsa așteptat prea mult și exista o fricțiune cu triburile arabe, Irina cere respectuos gărzii vechi să apere frontiera amenințată. Pentru soldații veterani, totul pare just. Ei se grăbesc să împlinească porunca împărătesei. În același timp, după ce trupele iconoclaste pleacă la o distanță apreciabilă de capitală, Irina cheamă multe contingente loiale din Tracia care să formeze de acum înainte garda ei personală. Soldații care au plecat bănuiesc ceva, dar nu au posibilitatea de a se întoarce. Ar însemna că se răzvrătesc. În plus, au familia în Capitală, ceea ce îi face vulnerabili în fața oricăror conflicte. Pe drumul îndelungat pe care îl au de parcurs, trupele iconoclaste sunt înconjurate de armatele loiale împărătesei. Aici le parvine mesajul împărătesei: «Predați-mi armele voastre, căci nu mai am nevoie de voi!» (apud Dominique Barbe, Irina, împăratul Bizanțului, trad. din lb. franceză de Ion Doru Brana, prefață de Sebastian-Laurențiu Nazâru, București, Ed. Nemira, 2013, p. 237). În fața acestei manevre, soldații se predau și sunt exilați împreună cu familiile lor în zonele natale. Marea armată iconoclastă a fost împrăștiată fără ca vreo armă să curme o singură viață de om.
Despre împărăteasa Irina s-au spus multe lucruri plăcute și mai puțin plăcute. Însă inteligența sa este indiscutabilă. Putea să provoace un conflict militar de proporții, să verse sânge nevinovat în mod inutil. A ales să fie inteligentă înainte de a fi orgolioasă și asta a salvat o mulțime de vieți. I se potrivesc foarte bine cuvintele spuse de scriitorul Stefan Zweig despre marele umanist Erasmus din Rotterdam: „Este suficient ca un gânditor liber și fără prejudecăți să se ocupe, fie și în treacăt, cu autoritatea sa, de un lucru, pentru ca să rezulte ceva nou pentru o lume închistată în idei depășite (s.n.). Căci cine gândește în mod independent gândește totodată cel mai bine și mai util pentru toți oamenii” (Stefan Zweig, Triumful și destinul tragic al lui Erasm din Rotterdam, trad. și note de Emeric Deutsch, București, Ed. Univers, 1975, p. 47).
Așa s-a scris istoria unui război în care nu a curs nici o picătură de sânge și care a deschis calea celui de-al șaptelea Sinod Ecumenic.