În cuibul vulturilor

Meteora, soborul de stânci gigantice din Tessalia, în inima Greciei continentale, e un fenomen geologic petrecut în urmă cu zeci de milioane de ani în părţile acestea de lume. Marea Sarmatică a dispărut atunci şi ceea ce se afla în pântecul ei a ieşit la iveală şi a devenit scoarţă terestră. Lăuntrul marin ascundea aici, în Tessalia, o veritabilă pădure de arbori ciclopici. Odată ieşiţi la lumina zilei, oamenii au fost fascinaţi de ciudata lor înfăţişare. Îi priveau cum îi privesc şi acum şi nu se mai săturau minunându-se. Dar legăturile lor cu straniile arătări stâncoase nu s-au limitat la contemplaţie şi admiraţie. Au simţit nevoia şi impulsul să le ia sub stăpânire şi să se statornicească în preajma lor. Şi-au înfrânt temerile, inhibiţiile şi au durat aşezări la poalele lor. Mai mult, la începutul celui de al doilea mileniu, în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, în mintea călugărilor greci a încolţit gândul cutezător al vieţuirii şi pustniciei pe vârfurile stâncilor. Aici, şi-au spus monahii acelei vremi, vor fi cu adevărat mai aproape de Dumnezeu şi se vor bucura din plin de dulceaţa sihăstriei. Suişul pare şi azi, cu toate mijloacele moderne ce stau la îndemâna doritorului de urcuş, o încercare temerară. Te duce mai degrabă cu mintea la o tentativă de căţărare alpinistică. Cu atât mai grea, aproape imposibilă era ascensiunea în vechime, în timpurile îndepărtate, când sihaştrii au purces la zidirea aşezămintelor pe vârfurile Meteorei. Stâncile, colosale degete arătătoare, cu pereţi prăpăs­tioşi, drepţi şi golaşi, de câte 150 de metri, transmit o puternică senzaţie de inaccesibilitate. Arzătoarea dorinţă a singurătăţii şi înălţării spre cerul dumnezeiesc, ce i-a animat pe monahii de demult, e de presupus că a fost sursa miraculoasă de energie a acestor deschizători de drum şi istorie. Aspiraţie nedomolită, dar şi răbdare benedictină. Întâi au suit, riscân­du-şi viaţa, unii chiar jertfindu-se, întemeietorii. Au urcat cu povară mare, ajutându-se de funii şi scripeţi. Au luat cu ei şi apă. Nu multă, ci cât a putut duce spatele. După ce au ajuns pe vârfuri, au împlântat scripeţii în rocă şi ani în şir au tot ridicat materialele pentru zidirea bisericilor, chiliilor şi asigurarea strictului necesar de merinde şi apă. Alţi rugători s-au apucat să scobească piatra şi să zămislească adăposturi de pustnicie, adevărate cuiburi de vulturi. Încet, încet, decenii şi decenii, 24 de mănăstiri s-au înălţat aşijderea unor jilţuri pe căpăţânile Meteorei. Mulţime de schivnici îşi duceau zilele în post şi rugăciune în chiliuţele ca nişte ochi ai stâncilor uriaşe. Apa, hrana şi credincioşii nu aveau altă cale de urcare decât scripeţii, cu care erau traşi până-n tăriile cerului. Butoaie uriaşe din lemn păstrau, precum rezervoarele de azi, provizii de apă pentru perioadele când legătura cu lumea exterioară se rupea din varii motive.

Aşezămintele monahiceşti de pe vârfurile stâncilor Meteorei respiră umilinţa locurilor de rugăciune din zorii creştinismului. Acestui mod de raportare la Dumnezeu mulţi creştini orientali i-au rămas şi fideli în mare măsură şi în prezent. Bisericile par mai degrabă paraclise, iar arhondaricele au în alcătuirea lor intimă ceva din modestia caselor ţărăneşti ancestrale. Piatra stâncilor, stearpă şi rece, a dobândit prin acest transplant de zidire chinovicească domesticitatea aşezărilor omeneşti. Cu toată strâmtoarea, aici, sub cupola albastră, întâlneşti grădini ale raiului. Călugării au adus, supunându-se caznelor de tot felul, pământ roditor. Au plantat arborii, au cultivat legume şi flori. S-au creat în aceste spăimântătoare înălţimi uimitoare oaze de tihnă a vegetalului. Mănăstirile Meteorei n-au reprezentat doar tărâm de rugăciune şi contemplare mistică. Monahii au fost în primul rând rugători, dar unii dintre ei s-au dovedit adânci gânditori într-ale credinţei. Meteora e spaţiul unde tezaurul Ortodoxiei s-a îmbogăţit necontenit. Aici s-au scris cărţi fundamentale, s-au migălit odoare şi s-au zugrăvit icoane de o tulburătoare frumuseţe bizantină. Însăşi construcţia aşezămintelor monastice este o făptuire cutezătoare. A fructificat tradiţia antică a durării sanctuarelor pe ţancuri de munţi şi iscusinţa curajoasă a oamenilor simpli ai Eladei, ziditori de case pe pereţi prăpăstioşi, pe buzele unor văi parcă fără capăt, pe maluri de ape năbădăioase şi neîncetat spumegânde. Meteora, cu salba sa de chinovii, se naşte dintr-o veche şi fertilă experienţă a vieţuirii ca paserile cerului. Lucrarea sedimentată în straturi succesive de timp i-a conferit exemplaritate şi unicitate.

 Pelerinii sunt poftiţi de veacuri să urce la Meteora şi să simtă mai de aproape mireasma lui Dumnezeu, să se cuminece într-un topos al curăţiei. Euharistia săvârşită aici e una a îndrăznelii, umilinţei şi perseverenţei. Sunt valori întruchipate şi azi de monahii celor şase mănăstiri de la Meteora. Scripetele, butoiul pentru apă, funia au devenit piese de muzeu. Apa ajunge sus prin furtunuri de cauciuc, lumina electrică e prezenţă obişnuită, drumuri asfaltate se răsucesc până aproape de vârf şi îngăduie mersul maşinilor şi chiar al autocarelor. Unde nu poate răzbi maşinismul, se continuă urcuşul pe scările din piatră sau beton, care tivesc cu sutele culmile stâncoase ale Meteorei. Lumea se călătoreşte luminată la sihăstriile acestui loc sacru, dar, ciudat, această năvală nu tulbură atmosfera dintotdeauna, de tihnă şi reculegere. Zarva vizitatorilor, zilnic cu miile şi chiar peste, rămâne sub zidurile împrejmuitoare ale locaşurilor sfinte. Odată intraţi în incintele mănăstireşti pelerinii parcă au deasupra lor un clopot de linişte. Au suferit o curioasă metamorfoză. Nu din poruncă exterioară, ci interioară. Au căpătat un surprinzător aer de cuvioşie şi smerenie şi s-au întors deodată spre lăuntrurile lor sufleteşti. Desigur, pravila locului, de care iei cunoştinţă la intrare, marchează comportamentul. Nu-i inhibiţie, dar se petrece o mirabilă schimbare la faţă. Eşti poftit să îmbraci o fustă lungă, sau un cămeşoi, dacă, femeie fiind, porţi rochie, nu neapărat mini, ori ca bărbat eşti într-un pantalon scurt. Regulile sunt drastice şi n-ai cum să nu te supui acestora. E ceea ce ni se întâmplă şi nouă în trecerea pe la Mănăstirea Varlaam. Slujba s-a terminat, se vede, de ceva vreme. Începe dis-de-dimineaţă, la ora 7:00. Nesmintit zi de zi. La fel se întâmplă şi azi, de Adormirea Maicii Domnului, Panaghia, cum numesc grecii marele praznic. Bisericuţa din piatră e, aşadar, pustie. Doar un călugăr bântuie fantomatic între altar şi naos. N-are înfăţişare famelică de pustnic. Expresia tipărită pe chipul lui e aceea a unui om obişnuit, mai coborât însă în sine ca mireni. Intră în vorbă şi ne oferă delicat câteva informaţii. Glăsuieşte însă în semitonuri. Îmi dau seama că n-o face deliberat, ci rostirea lui, ca şi a noastră, se rânduieşte sub semnul şoaptei, pentru că atmosfera o impune. Aici, în ­înalturi, totul răsună, se aude, se vede, mai cu limpezime. Nu-i nevoie de o mare sforţare să te faci înţeles. Jos, la poale, după ce s-au străbătut cu inima cât un purice drumurile cu vârtejuri ameţitoare, zarva turiştilor şi vânzătorilor de suveniruri re­intră în matca ei. Călătorii s-au despovărat de tensiunea ur­cuşului şi coborâşului, au scăpat de senzaţia că stâncile se pot prăvăli în orice clipă asupră-le şi se regăsesc bavardând.
E acum departe teama de prăbuşire în gol şi de vertij al înălţimii.

 Sus, pe prispele de sub zidiri mănăstireşti, priveliştile te iau sub vraja lor de nedomolit. Îţi îndrepţi cu nesaţ privirile când în sus, spre ţancuri, când spre depărtări de neatins, când scobori cu uitarea în jos, la rădăcinile acestor piramide cenuşii. Navighezi pe o mare invizibilă, umbli ca prin nişte catacombe prin acest arhipelag de insule stâncoase. Jos sticlesc aidoma unor cochilii de scoici multicolore casele din Kalambaca şi Kastraki. Sunt cele două aşezări care şi-au întins năvoadele între trupeşele stoguri din piatră ale Meteorei.