Ethos, Pathos și Logos - resurse ale oratoriei clasice în discursul pastoral

Avem bucuria să prezentăm cititorilor Ziarului Lumina o excepțională teză de doctorat, în formă adaptată pentru publicare, tipărită recent la prestigioasa Editură a Universității „Al. I. Cuza” din Iași. Prin temă, conținut și strategia elaborării, lucrarea se înscrie, deopotrivă, în domeniul științelor comunicării și al omileticii ortodoxe, fiind rezultatul conlucrării de înalt nivel academic dintre un tânăr cadru didactic și un profesor cu experiență, Constantin Sălăvăstru, îndrumătorul științific. Tudorel Rusu este dublu licențiat, în teologie ortodoxă și jurnalism, în prezent fiind asistent universitar la Facultatea de Filozofie și Științe Social-Politice, Departamentul de Științe ale Comunicării și Relații Publice al Universității din Iași.

Ethos-Pathos-Logos reprezintă cunoscutul canon triptic al retoricii clasice greco-romane, parte a „Invențiunii”, așa cum îl întâlnim în Retorica lui Aristotel, dar și în celelalte tratate oratorice antice, cum sunt ale lui Cicero și Quintilian. Teza este structurată în cinci capitole: 1. Cum am ales/ m-a ales această temă de cercetare? 2. Oratoria clasică și discursul pastoral. 3. Ethosul pastoral: în numele Tatălui. 4. Pathosul pastoral: de la „iubiți credincioși…”, la „amin!”. 5. Logosul pastoral: „Evanghelia și Sfinții Părinți ne spun…”.

Propriu-zis, cei trei termeni „cheie” ai primei etape de pregătire a discursului public, Inventio, sunt detaliați de autor sub forma unor întrebări retorice, cu enunțarea principiilor sine qua non ale unei cuvântări reușite (pp. 60-61):

1. Ethos:

a. Este oratorul inteligent?

b. Oratorul are un caracter integru?

c. Oratorul este o persoană cu bunăvoință?

d. Oratorul spune tot adevărul?

e. Oratorul este credibil?

f. Reputația oratorului contribuie la îmbunătățirea discursului?

2. Pathos:

a. Oratorul stabilește o relație cu auditorul, se identifică cu acesta?

b. Ce tipuri de apeluri emoționale sunt folosite?

c. Sunt apelurile emoționale specifice și concrete?

d. Oratorul suscită atenția și interesul auditoriului?

3. Logos:

a. Oratorul pornește de la ipoteze care sunt rezonabile?

b. Oratorul realizează o analiză clară și completă a subiectului?

c. Ce tipuri de argumente sunt folosite?

d. Raționamentul oratorului îndeplinește testele de validitate adecvată?

e. Materialele/ resursele de suport sunt suficiente?

Observăm, astfel, cum fiecare din cei trei termeni vizează ținte precise: ethosul, caracterul și credibilitatea vorbitorului; pathosul, rolul și importanța emoțiilor; logosul, conținutul și temeiurile/argumentele.

Obiectivul major al prezentei lucrări este de a convinge predicatorii de azi să valorifice metodologia retoricii greco-romane, dându-i ca exemplu pe Sfinții Părinți ai veacului de aur al Bisericii, de la care avem omilii deosebit de frumoase și convingătoare. Între ei, cu deosebire Marii Dascăli ai lumii și Ierarhi, Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur. Se știe, toți trei au studiat ani în șir retorica „păgână” în școlile vestite ale vremii. Iar până să devină slujitori consacrați ai Bisericii, toți trei au practicat retorica în școli particulare, în tribunale, în forumuri publice etc., iar apoi, după ce au fost hirotoniți preoți și ierarhi, au valorificat cunoștințele tehnice ale discursului, pe care le-au adaptat, desigur, conținutului creștin al propovăduirii.

Prin analizele pertinente, bazate pe o bibliografie de mâna întâi, atât din sfera discursului retoric, cât și a predicii creștine, autorul așază în oglindă metodele retorice valabile astăzi, evident, cu similitudinile și dife­rențierile specifice, de reală utilitate pentru cei care își asumă, pe de o parte, discursul public în mediul laic, pe de alta, propovăduirea ca act liturgic a cultului divin (v. pp. 85-146). O diferențiere notabilă face autorul între caracterul informativ al discursului laic și cel formativ al predicii, nu doar prin mărturii (argumente) din Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, ci mai ales prin mărturisirea adevărurilor de credință (pp. 86-92).

De aceea, recomandăm călduros lucrarea de față tuturor preoților și viitorilor preoți interesați de eficientizarea predicii, în special din punctul de vedere al conținutului, al persuasiunii și al expresivității stilistice.

Avem prilejul, totodată, să ne exprimăm admirația și recunoștința pentru distinsul îndrumător științific, Constantin Sălăvăstru, nu doar pentru coordonarea exemplară a tezei de față, ci și pentru lucrările proprii, între care una foarte utilă nouă, profesorilor de omiletică: Mic tratat de oratorie (Ed. Univ. „Al. I. Cuza”, Iași, 2010, 497 p.).

În final, îl felicităm din toată inima pe tânărul autor, Tudorel-Constantin Rusu, pentru acest ghid practic retorico-omiletic, deosebit de valoros, dar și pe profesorul său îndrumător, Constantin Sălăvăstru - nume de referință în științele comunicării din România.