Părinții filocalici au mare dreptate când spun că fiecare om judecă lucrurile exterioare după patimile și gândurile sale interioare (așa cum e vederea prin niște lentile murdare, deformată/alterată nu atât
Crăciunul pe stil nou. Foarte nou
Ce face omul de Crăciun? Face shopping, oferă și primește cadouri, merge la scuba diving în Maldive, se dă cu bobul în Austria, se relaxează la vreun spa resort, gătește, bea și mănâncă panetone, se uită la filme pe Netflix ori face clubbing în Centrul Vechi. Mai iese puțin din casă (dacă nu o fi cine știe pe unde) la o plimbărică, mai trece printr-un magazinaș, mai plimbă bishonul câțiva metri în plus pe alee, cu mustrări de cuget față de caltaboșul îngurcitat cu mare poftă. Toată atenția este îndreptată spre obținerea acelui quality time, adică spre familie și prieteni, spre amuzament, călătorii și voie bună. Lucruri perfect normale, omenești.
În paralel cu toate acestea, Fecioara se căznește (fără dureri, dar cu frământări sufletești) să-L aducă pe lume pe Cel ce nu era din lume. Se căznește să-L așeze în fluxul timpului istoric pe Cel care era în afara timpului. Se căznește să-L alăpteze pe Cel care a susținut viața, în toate formele ei. Dumnezeu, fragil și vulnerabil, pur și copilăros, descindea în lumea pe care o văzuse de la distanța veșniciei Sale, din înălțimea cerurilor Sale. A intrat în strâmtul costum de piele știind că avea să-l umple de lumină, la soroc. A cercetat funcțiile organismului uman, le-a probat, Și le-a însușit. A zâmbit lumii și Maicii Sale ca un bebeluș, Și-a arătat neputința de nou-născut. Nu a sărit nici o etapă, S-a lăsat în voia fiziologiei așa cum a fost ea statornicită tot după legile Lui. A gângurit la vederea vitelor care se foiau prin preajmă, a tresărit când păstorii I-au cântat așa cum s-au priceput mai bine (noroc cu îngerii, care au glas!) și a privit cu atenție la magii care, veniți din depărtările Orientului, I-au adus daruri sclipitoare și aromate.
Două lumi, Același Dumnezeu care Se Întrupează din iubire - taină a tainelor! - doar pentru a ridica țărâna din țărână. Adică pentru a-l aduce pe om la statutul de ființă îndumnezeită prin harul Bisericii Sale. Domnul face o reverență către om, spre pământ, pentru ca acesta să se poată ridica la cer. Hristos coboară, omul urcă. Mesia Cel Veșnic moare pentru ca omul să trăiască. Iisus Se naște știind bine că va muri, căci omul a ales asta încă din Rai, iar Dumnezeu respectă libertatea creaturii Sale mult-iubite. Așa cum le respectă libertatea și celor care stau cu fața la brad și cu spatele la biserică. Sau celor care oferă daruri cu nemiluita, însă inima și-o țin ferecată în fața Lui. Sau celor care trăiesc „febra Crăciunului”, „magia Sărbătorilor de iarnă”, însă nu vor să știe de gustul vieții din sfânta cuminecare. Hristos e mai prunc ca niciodată în aceste zile, Cel care va judeca lumea pare încă departe, iluzia este convenabilă pentru mulți. Dar mai e până atunci, Dumnezeul creștinilor e încă mic, mai vedem la Paști când ne răfuim cu El...
Așadar, pentru creștini nu există Sărbători de iarnă și ele nu sunt magice. Ele sunt doar tragice prin modul în care le privim, golite de conținutul lor profund dumnezeiesc. Sunt calpe dacă ne dorim doar să atingem fundul oalei cu sarmale. Sunt alterate doar dacă vrem să fim cu familia ori anturajul obișnuit fără să ne gândim nici o secundă la ieslea umedă și friguroasă din Betleem și la câtă dragoste înfierbântată s-a revărsat de acolo. Și încă se mai revarsă cât va fi lumea lume - care va traversa, ghiftuită și abulică, „Sărbătorile de iarnă” dimpreună cu „magia” lor...