Mioara Gabriela Gafencu, profesor de vocație, scriitor și cetățean de onoare al municipiului Fălticeni

Oamenii de vocație aduc lumină în jurul lor, dincolo de întunericul întâlnit pretutindeni. Oamenii caută lumina, îndreptându‑se treptat, treptat către Împărăția în care domnește Domnul Slavei, în lumină neapusă.

Cei care au aflat un fir de lumină încearcă să‑l dăruiască și altora. Așa sunt profesorii de vocație, medicii, inginerii, maeștrii artelor și, mai ales, slujitorii Sfântului Altar.

Când cineva are vocație, viața i se îndreaptă către un ideal, către omul de alături, reușind o mare împlinire, după cum a spus Sfântul Apostol Pavel: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine (Galateni 2, 20).

Există astfel de vocații care aduc un suflu nou în lumea răvășită de păcat, de întuneric și moarte.

Oamenii de vocație trăiesc veșnic după cuvintele Mântuitorului: Eu sunt Învierea și viața, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi în veci...

Așez cu deosebită reverență între oamenii iubitori de lumină și între profesorii de vocație pe doamna Mioara Gabriela Gafencu. În vremea studiilor de liceu am întâlnit‑o; pe atunci coordona, împreună cu profesorul și dirigintele meu, Gheorghe Butnaru, un cenaclu literar care pregătea momentele importante de peste an, sărbătoririle și creațiile de suflet la care participa un număr destul de redus de elevi. Era dorința acestor profesori de a‑i apropia pe ucenici de frumusețea cuvintelor, versuri, cântare și trăire înaltă.

Mi‑am dat seama mai târziu că între profesorii de liceu din vremea aceea și din timpul altor generații, profesorul Mioara Gabriela Gafencu a strălucit.

Avea lumină în suflet, dorință de a șlefui mințile și inimile elevilor, de a‑i face părtași istoriei nepereche a ținutului sadovenian în care s‑au întâlnit de‑a lungul anilor nenumărate personalități ale culturii române.

Un slujitor de seamă, scriitor talentat, profesor de vocație, un om care s‑a dăruit orașului Fălticeni împreună cu soțul ei, profesorul Gheorghe Gafencu, fost director al Colegiului Național „Nicu Gane” și inspector școlar general la Inspectoratul de învățământ al județului Suceava.

Doamna Mioara Gafencu, care și‑a dăruit cea mai mare parte a vieții și misiunii ei orașului Fălticeni, incrustat în istoria culturii și literaturii române, reprezintă un reper pentru locul în care a trăit începând cu anul 1959, dar și pentru ținutul Sucevei, de la un capăt la altul, pentru învățământul preuniversitar și pentru iubitorii de literatură și frumos.

Mioara Gafencu s‑a născut la Cârlibaba, în a doua zi a începutului de primăvară din anul 1937, într‑unul dintre frumoasele locuri, la granița dintre Țara Fagilor și voievodatul celor care au descălecat în Moldova în anul 1359. După studiile Școlii Pedagogice și ale Facultății de Filologie a Universității ieșene și‑a început cariera didactică la Fălticeni, activând, mai întâi, la școala din Șoldănești și apoi la Liceul „Nicu Gane”, devenit, peste ani, Colegiul Național.

Profesor cu o admirabilă dăruire, profundă cultură și dorință de a oferi altora din taina literaturii și culturii române, doamna Mioara Gafencu a fost model pentru multe generații de elevi, identificându‑se, în modul cel mai înalt, cu profesia, școala și vocația de a modela caracterele discipolilor, asemenea meșterului care șlefuiește, cu neasemuită răbdare și delicatețe, fațetele unui diamant.

S‑au strâns aproximativ 40 de ani de slujire a catedrei și a școlii românești, în condiții adeseori vitrege, în cadrul ostil al regimului anilor respectivi, dar cu un curaj și o iubire care depășesc potrivniciile cu care s‑a întâlnit.

După acest neprețuit buchet de ani în slujirea Școlii românești s‑au scurs alți 25 de ani de dăruire în afara obligațiilor profesionale. Profesoara Mioara Gafencu, în anii de pensie, s‑a dedicat scrisului, evocării școlii din această urbe, a dascălilor și personalităților întâlnite, a toposului intrat demult în istoria literaturii române, a urmelor pe care cărturarii fălticeneni le‑au lăsat în Dumbrava Minunată și‑n ținutul de poveste.

În numeroasele și prețioasele sale scrieri, care însumează cărți, articole, evocări, multe dintre ele cu însemnări și cugetări inedite care îmbogățesc tezaurul cultural fălticenean, remarcăm o atenție deosebită față de înaintași, de instituția unde a activat, față de numeroase personalități culturale, multe dintre ele uitate. Este vorba despre profesionalism și datorie, pe care, de bună seamă, le au toți profesorii, dar pe care nu toți le împlinesc cu aceeași dăruire ca doamna Mioara Gafencu.

Profesoara Mioara Gafencu se alătură unei elite a intelectualilor și cărturarilor fălticeneni care au avut o deosebită și tainică dăruire. Îi amintesc aici pe Aurel George Stino, Vasile G. Popa, Gheorghe Butnaru, Eugenia Scripcaru, Cornelia Ante, Veronica Calistru, Gheorghe Miserciu, Aspazia Mancu, Constantin și Beatrice Ilioaia, Teodor Sofia, Cristina Știrbu, Sofia Butnaru, Nicolae Onofriescu, Gheorghe Gafencu, Bogdan Grigoriu, Dumitru Crăciun, Dănuț Stan, Liliana Constantinescu, Sofica Butnaru și mulți alții pe care comunitatea locală, dar și fiii acelor locuri îi păstrează în inimă.

Ce cuvinte pot fi rostite ori scrise pentru un profesor de limba și literatura română, pentru un scriitor și monograf dintre cei mai prețioși pe care Florența românilor îi are în custodie?

O posibilă încheiere o fac cuvintele... Pentru unele amintiri este prea devreme, iar pentru altele poate deja prea târziu...