Întrebările generaţiilor născute prin tehnologii artificiale

Dezvoltarea tehnologiilor de reproducere artificială a condus la apariţia unei realităţi dureroase, pe care astăzi o mulţime de medici, psihologi şi sociologi o dezbat aprins. În aceste dezbateri se aude tot mai mult vocea copiilor născuţi astfel, ajunşi acum la maturitate, care îşi caută aproape fără rezultat originile.

Din 1978, de la crearea primului bebeluş în eprubetă, prin aşa-numita procedură de fertilizare in vitro, tehnicile de reproducere artificială s-au dezvoltat vertiginos. Chiar de la început, din zona moralei creştine şi a psihologiei au apărut întrebări importante despre consecinţele pe termen lung şi scurt pentru copiii născuţi prin proceduri de reproducere artificială (mai ales pentru cei concepuţi prin inseminare cu donator). Nu vor apărea oare probleme etice, psihologice şi emoţionale, rezultate din modul în care au fost creaţi aceşti copii, adică printr-o procedură clinică: inseminarea unei femei infertile cu celulele sexuale ale unui donator străin pentru ea, pentru soţul ei şi, desigur, pentru copil?

Dezbaterile contemporane despre tehnologiile de reproducere umană şi reglementările concepţiei asistate extind prea mult libertatea de alegere a viitorilor părinţi. Manipularea gameţilor umani a permis ca viaţa umană să fie exploatată, comercializată, diminuată şi degradată. Încercăm să vorbim aici despre implicaţiile deciziei de a recurge la serviciile de reproducere asistată şi repercusiunile lor, care îl depăşesc de departe pe omul implicat în aceste proceduri medicale, atunci când dă curs "alegerii sale personale". Asemenea proceduri au, fără îndoială, un impact asupra societăţii, spun specialiştii, începând cu problemele psihologice, sociale, morale pe care le poate avea copilul. Or, din dezbateri au fost excluşi o perioadă tocmai copiii creaţi prin asemenea tehnologii. Societatea trebuie să-şi reformeze responsabilitatea faţă de aceşti copii, căci, iată, generaţii născute prin noile tehnici de reproducere asistată au început să vorbească. Nu putem răspunde simplist, în genul "este o chestiune de alegere personală sau individuală" sau chiar "cine suntem noi pentru a judeca". Noile realităţi arată că e vorba de generaţii întregi de oameni născuţi prin aceste proceduri, care suferă, care îşi caută identitatea, care-şi pun problema originilor lor.

Cine sunt eu?

Mulţi susţin că a dori şi a iubi un copil este suficient ca să-l faci fericit. Este un asemenea argument valabil? Evident că doar cei care au fost efectiv creaţi prin asemenea metode - şi deja putem vorbi de o generaţie care ea însăşi aduce pe lume copii - pot spune acest lucru. În Marea Britanie, a fost publicată o carte de mărturii ale acestor copii, deveniţi adulţi ("Who am I? Experiences of donor conception", IDREOS Education Trust, 2006). Prima generaţie de oameni concepuţi cu donator au deja 30, 40 şi chiar 50 de ani (având în vedere că inseminările cu donator se fac în Marea Britanie din 1957). Iată ce spune Joanna Rose, o femeie care a fost concepută astfel: "Acum, după ani de reflecţii şi discuţii cu alţi adulţi născuţi cu donator şi copii adoptaţi, am câştigat înţelegerea a ceea ce căutam. Sufeream de ceea ce se numeşte "confuzie genetică". Simţeam o pierdere şi o amărăciune că nu sunt legată de tatăl meu care m-a crescut şi că nu aveam aceeaşi moştenire bogată, interesantă, familială şi culturală, ca el. ş...ţ Simţeam cum înăuntrul meu creştea o dorinţă firescă: dorinţa de a afla de unde veneam şi cine eram". În căutările sale, află de la doctorul Beeney că cei mai frecvenţi donatori din perioada în care s-a născut ea erau studenţii. Respectabilul medic recunoaşte acum că şi el a fost unul dintre aceştia, estimând că el şi fiecare dintre colegii săi ar avea între unul şi 300 de copii. La rândul său, dr. Beeney a trebuit să sufere consecinţe morale şi biologice, din cauza "alegerii sale naive", făcând greşeala de a compara donarea materialului său reproductiv cu donarea de sânge.

Efectele păgubitoare ale principiului anonimităţii

În Franţa, astăzi, se duc largi dezbateri privind procrearea asistată medical cu donator, în care îşi spun părerea medici, psihologi, sociologi, antropologi, teologi. Se pune accentul, în special, pe ridicarea anonimatului donatorilor. Tendinţa internaţională merge în această direcţie. Marea Britanie, Suedia, Norvegia, Austria, Elveţia, Finlanda, Olanda şi Noua Zeelandă au legalizat cunoaşterea identităţii tatălui biologic de către copiii născuţi prin inseminare artificială cu donator.

Consiliul de Stat francez a recunoscut "că aplicarea radicală a principiului anonimatului comportă, pe termen lung, efecte păgubitoare, în principal, deoarece copilul este privat de dimensiunea istoriei sale". Ridicarea anonimatului este, printre altele, şi motivul invocat de către copiii care vorbesc astăzi public, care nu caută neapărat persoana tatălui lor, ci vor să-şi cunoască pur şi simplu originile.

Pentru reprezentanţii centrelor CECOS (centre de studii şi conservare a celulelor sexuale), principiul anonimatului rămâne totuşi un lucru bun: "Confidenţialitatea permite bărbatului să-şi găsească un loc simbolic în proiectul său de paternitate", a explicat Dominique Regnault, psiholog, la CECOS (Libération, 23 iunie 2009). Primele centre CECOS au fost create în Franţa, în 1973. 50.000 de copii au fost născuţi de atunci prin inseminare artificială cu donator. După 15 ani, circa 25 de tineri adulţi, născuţi prin această tehnică, au contactat un centru CECOS pentru a cunoaşte identitatea donatorului. Unul din aceşti tineri este Estelle, de 23 de ani, care face toate demersurile posibile pentru a-şi cunoaşte identitatea "tatălui său biologic". Ea vrea "să cunoască prima piesă din puzzle". ("Cum putem să ne formăm fără să ne cunoaştem originile? Cum să facem copii la rândul nostru?")

Geneviève Delaisi de Parseval se întreabă despre consecinţele acestei "donări" asupra copilului: "Anumiţi copii, ajunşi la vârsta maturităţii, nu suportă ideea ca statul să cunoască despre ei mai multe decât ştiu ei înşişi. Ei se simt discriminaţi... Nu-şi caută tatăl biologic, ci vor să-şi înţeleagă istoria, să ştie de ce tatăl a acceptat gestul donării..." (La Croix, 5 februarie 2009)

Le Monde din 26 ianuarie 2009 publică un interviu cu sociologul Irène Théry, director de studii la Şcoala de Înalte Studii de Ştiinţe Sociale din Franţa. Potrivit dnei Théry, trebuie să se revizuiască principiul anonimatului, astfel încât copiii născuţi prin donare de celule sexuale să poată avea, într-o zi, acces la numele donatorului. "Este oare normal să ne batem joc de dreptul fundamental al fiecărei persoane de a avea acces la informaţii personale?" se întreabă ea. În 1994, când s-a legalizat în Franţa principiul anonimităţii donatorului, s-a mers pe asimilarea acestei noi realităţi cu cea a donării de sânge. Or, "donatorul, în cazul procreării, este un caz specific! Acest caz angajează ş...ţ donatorul, primitorul şi copilul, care se naşte în urma donării". Am "uitat" de copil, susţine sociologul francez. Théry concluzionează că renunţarea la anonimat ar însemna "înţelegerea schimbării viziunii asupra filiaţiei astăzi, pentru a face faţă noilor responsabilităţi".

"Anumiţi copii, ajunşi la vârsta maturităţii, nu suportă ideea ca statul să cunoască despre ei mai multe decât ştiu ei înşişi. Ei se simt discriminaţi... Nu-şi caută tatăl biologic, ci vor să-şi înţeleagă istoria, să ştie de ce tatăl a acceptat gestul donării..." - La Croix