Cuviosul Arsenie de la Prislop - desăvârşita încredere în Pronia dumnezeiască

Canonizarea de anul viitor a Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, alături de ceilalţi 15 sfinţi români, este un eveniment epocal. Biserica a hotărât cinstirea celor care cu vitejie s-au nevoit în dreapta credinţă, înfruntând ororile lagărului comunist. Aceşti cuvioşi, mărturisitori şi mucenici au mişcat inimile oamenilor care, în ultimele decenii, i-au cinstit cu evlavie. Acum, Biserica a consfinţit evlavia acestui neam care, în toţi aceşti ani, i-a cunoscut pe sfinţi în pătimirile lor din temniţe, însoţindu-i spre Sinaxare.

Despre evlavia acestui neam faţă de Sfântul Arsenie de la Prislop sunt multe de spus. Însă evlavia se manifestă, nu se discută. Cuviosul mărturisitor Arsenie este unul dintre uriaşii nevoitori pe pământ românesc. Dumnezeu a rânduit ca el să vieţuiască ­într-o epocă foarte grea şi să călăuzească turma lui Hristos pe cărarea poruncilor Sale. A izbutit să împlinească această misiune duhovnicească de mare răspundere având încredere desă­vârşită în Pronia divină.

Nu de puţine ori, Sfântul Arsenie de la Prislop a fost văzut, în temniţele prin care a trecut, plin de pace și chiar zâmbind. Avea acea pace lăuntrică menită să dea nădejde condamnaţilor, transmiţându-le că dreptul de viaţă şi de moarte nu aparţine călăilor.

În vara anului 1948, Cuviosul Mărturisitor Arsenie a fost anchetat în arestul Siguranței Brașov. Acolo l-au întâlnit câțiva elevi de liceu, care au fost izbiți de pacea care se revărsa pe chipul lui. Unul dintre ei, care a supravieţuit temniţelor comuniste, a povestit cum l-a întâlnit. În mulţimea aceea de deţinuţi care ajunseseră la final cu ancheta sau care încă erau cercetaţi, Sfântul Arsenie făcea o notă aparte. „Printre ei am zărit o figură normală, luminoasă” (Victor Roșca, Moara lui Kalusek. Începutul represiunii comuniste, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007, p. 88). Chipul senin al sfântului şi vocea sa blajină i-au ajutat foarte mult pe acei elevi, în condiţiile cumplite ale anchetei. Le-a dat curaj în acel iad al deznădejdii.

Cu puţină vreme înainte de a ajunge în arestul Siguranţei Braşov, tânărul fusese închis la Făgăraş. Acolo, în singurătatea celulei, fiind aproape cu totul cuprins de deznădejde, a descoperit scrijelit pe unul dintre pereţi aceste cuvinte: „Fiule, roagă-te!”. Dedesubtul lor era numele Sfântului Arsenie, care pătimise mai îna­inte în acea celulă. Acele cuvinte au lucrat imediat în sufletul tânărului, scoţându-l din starea care-l cuprinsese şi îmbărbătându-l spre rugăciune.

Puterea răbdării le dădea curaj şi altora

Încrederea desăvârşită în Pronia dumnezeiască a fost starea normală a sfântului. Şi îna­inte de a fi fost târât prin temniţele comuniste, cuviosul mărturisitor Arsenie răspândea o pace care-i uimea pe oameni. Cu toate că istoria ţării trecea prin schimbări radicale odată cu instaurarea regimului comunist, Sfântul Arsenie nu s-a înfricoşat şi nu s-a îngrijorat. Socotea că „nimic nu ni se întâmplă fără ştirea şi dozajul Providenţei, după puterile răbdării, după trebuinţa ispăşirilor şi după darurile ce ni s-au dat sau ni se dau atunci, chiar când sunt puse la încercare credinţa şi dragostea noastră de Dumnezeu, ai Cărui slujitori ne-am consacrat. Aici mai trebuie făcută o mică socoteală cu noi înşine: care-i dragostea noastră cea mai mare? Pentru Cine şi ce cauză trăim sau punem capul pe butuc - cu toată liniştea şi fără inimă împărţită” (Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, p. 9).

Părintele Ioan Comşa l-a văzut pe Sfântul Arsenie cum era dus la anchetă seara şi se întorcea abia dimineaţă. Între anchete, stors de vlagă fiind, cuviosul Arsenie l-a îngrijit pe părintele Ioan Comşa, care era zdrobit în bătaie. Chipul sfântului era radios şi plin de o bucurie nepământeană, fiind un balsam pentru sufletele chinuite din temniţă. Numai văzându-i chipul, ceilalţi deţinuţi se umpleau de nădejde. Părintele Ioan Comşa a mărturisit că Sfântul Arsenie avea permanent un zâmbet pe buze, iar ei se agăţau de cuvios ca de o rază de lumină (Elena Manta, Galaţi-Făgăraş: loc de întâlnire a două binecuvântate ţinuturi româneşti, Editura Lux libris, Braşov, 2010, p. 66).

Liniştea şi seninătatea deplină a părintelui Arsenie îşi aveau izvorul în încrederea neclintită în Pronia divină. Cu toate că din cauza unora a suferit în temniţă, Sfântul Arsenie nu a acuzat vreodată. Când părintele Nicolae Bordaşiu ­şi-a cerut iertare pentru pătimirile pe care i le-a pricinuit, Sfântul Arsenie a spus: „N-ai să-ţi reproşezi nimic. Nici un fir de păr din cap nu se mişcă fără voia lui Dumnezeu” (Părintele Nicolae Bordaşiu, „Trebuie să lupţi, trebuie să biruieşti toate încercările prin care treci”, în ARTHOS, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, noiembrie 2015, p. 49).

Încercările şi pătimirile Sfântului Arsenie de la Prislop au fost multe. Le-a înfruntat pe toate cu nădejde şi voioşie, smerindu-se adânc. Nu şi-a crezut minţii sale, ci s-a lăsat în voia lui Dumnezeu. Sfântul s-a arătat ca un adevărat fiu care se încredinţează iubirii părinteşti în orice situaţie. Printre alte mărturii, a rămas memorabil gândul Patriarhului Justinian Marina, pe care l-a rostit în faţa maicilor profesoare de la Seminarul Monahal Hurezi: „Nu ştiu ce-i cu omul acesta, că mereu e luat, şi mereu eliberat, şi de fiecare dată iese mai luminat” (Monahia Zamfira Constantinescu, „Notă asupra ediţiei I”, în Idem, Cărarea Împărăţiei, p. 339).

Întâlnirea cu Sfântul Arsenie de la Prislop avea puterea de a te umple de pace. Aşa a mărturisit Principesa Ileana (Maica Alexandra) (Ileana, Principesă de România, Arhiducesă de Austria, Trăiesc din nou, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 381). Şi, într-adevăr, vieţuirea în deplin acord cu ­Pronia divină a fost dintotdeauna în firea neamului românesc. „Avea ceva - mărturiseşte ­Aspazia Oţel-Petrescu - ce zic eu că, totuşi, ne caracterizează aşa, ca neam credincios, o pace, o încredere că oricât ar fi de rău, nu poate să fie foarte rău, că vine şi binele” (Aspazia Oţel-Petrescu:
„O întâlnire cu Părintele Arsenie Boca”, 2014).

Uneori numai prin prezenţă, alteori prin cuvinte sau gesturi, insufla multă nădejde oamenilor abătuţi, sfârşiţi de griji şi de poveri, cu moralul la pământ. Şi au venit foarte mulţi să-l cerceteze, până la sfârşit, primind ca dintr-un uriaş rezervor duhovnicesc multă încredinţare prin harul Duhului Sfânt care sălăş­luia într-însul. Odată a pus mâna pe încheietura unui om, care a mărturisit apoi că i-a dat un curaj, o certitudine, o siguranţă pe care nu şi le-a explicat decât ca venind dintr-un preaplin lăuntric, adică din curajul şi încrederea pe care Sfântul Arsenie le avea de la Dumnezeu.

 Deţinuţii care l-au cunoscut în cele patru arestări şi în feluritele temniţe prin care a trecut povestesc că alături de Sfântul Arsenie au trăit o stare de mare linişte şi pace sufletească. Agitaţia, tulburarea, îngrijorările, durerile se topeau. Prezenţa Cuviosului Mărturisitor Arsenie în temniţele comuniste a însemnat mângâiere şi alinare. Debusolaţi de frică, foame, frig şi de torturi, şi-au regăsit calea atunci când l-au întâlnit pe părintele Arsenie, mângâietorul celor aflaţi în nevoi şi în primejdia morţii.

Nădejde şi curaj pentru ceilalţi deţinuţi

La 15/16 ianuarie 1951, părintele a fost arestat şi trimis la Canal. Acolo a suferit până la sfârşitul lui martie 1952. La un moment dat a fost încadrat în Brigada a 7-a din colonia Poarta Albă. Norma fixată pentru Brigada a 7-a nu putea fi atinsă, fiindcă erau numai oameni bătrâni şi neputincioşi. Din acest motiv, primeau şi pedepse. Venirea părintelui a fost izbăvitoare şi dătătoare de multă nădejde. „La sfârşitul primei zile de lucru la care participase părintele, brigadierul fu mirat, începând să calculeze din nou, pentru că numărul metrilor cubi lucraţi era mult peste normă. El se uită mirat la fiecare în parte. Privirile i se opriră asupra părintelui, care îi spuse zâmbind că se poate vedea efectul întăririi grupei cu încă un om” (Dan Lucinescu, Destine, Editura Siaj, București, 2008).

Pacea lăuntrică a Sfântului Arsenie de la Prislop s-a ivit din încrederea neţărmurită în Dumnezeu şi din iubirea vrăjmaşilor. Spunea sfântul că „nemaiînvinovăţind pe nimeni de relele ce ţi le-a pricinuit, pe neobservate constaţi iubirea de Dumnezeu şi de oameni că-ţi luminează şi încălzeşte sufletul şi suferinţa îţi devine numaidecât uşoară sau chiar plăcută, dacă nu chiar dispare” (Părintele Arsenie Boca, practica vieţii monahale, p. 124).

Sfântul Arsenie şi-a iubit vrăjmaşii şi s-a rugat pentru cei care-l băteau. Acesta este adevărul. Vreme de patru decenii, cuviosul mărturisitor i-a iertat pe toţi defăimătorii. Aceia răspândeau peste tot minciuni despre el, iar cuviosul se ruga pentru ei şi pentru a lor mântuire. La trecerea la Domnul a Sfântului Arsenie, părintele Savian Bunescu a mărturisit: „I-ai iertat pe toţi, lăsându-mi mie, smerit preot, acest mesaj: «Spune-le, părinte Savian, că i-am iertat pe toţi»” („Cuvântarea părintelui Savian la înmormântarea părintelui Arsenie”, în Revista ortodoxă nr. 22, anul 3, seria a II-a, noiembrie 2009, p. 23).

 Dumnezeu a rânduit ca Sfântul Arsenie de la Prislop să fie un model pentru neamul românesc astăzi, când suntem împresuraţi din multe părţi. Suntem chemaţi, iată, la ceas istoric, la desăvârşita încredere în Dumnezeu. Nu suntem singuri în faţa năpastelor istoriei. Sfinţii ne însoţesc. Sfântul Arsenie este un sfânt al curajului şi al încrederii în Dumnezeu, al înfruntării tuturor încercărilor şi al iertării vrăjmaşilor. Mare dar am primit de la Dumnezeu. Să-I mulţumim Domnului, lucrând cu pricepere în viaţa noastră după pilda Sfântului Arsenie de la Prislop, noul cuvios mărturisitor.