Maica Domnului în lirica eminesciană

Nostalgia iubirii şi dorul după ceea ce este pur, fără pată, curat până în cele mai adânci unghiuri ale fiinţei umane, l-au făcut pe Eminescu să revină în poezia sa la imaginea Fecioarei Maria.

Cea cântată în faţa altarelor ca "mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii", ea este modelul absolut al curăţiei, al înălţimii nu numai al părţii femeieşti, ci al omului în general. La ea face apel Poetul în momentele de grele încercări, de adâncă singurătate, de ea se agaţă ca dătătoare de speranţă în clipele în care se simte părăsit de toţi şi de toate: "Speranţa mea tu

n-o lăsa să moară/ Deşi al meu e un noian de vină".

În faţa Maicii Domnului se aşază cu smerenie, arătându-ne că aşa ar trebui să procedăm fiecare dintre noi în faţa ei şi a lui Dumnezeu. Trăim doar din mila lui Dumnezeu, a "Sfântului", Care ne îngăduie ca "umbră să facem pământului". Din această milă şi din smerenia noastră Dumnezeu face însă lucruri mari: ne ridică, ne luminează, ne curăţă de tot ce este rău şi ne mântuie dăruindu-ne viaţa veşnică. Însă între noi şi Dumnezeu avem un mijlocitor, o rugătoare fierbinte care poate aduce lumină chiar şi acolo unde nu mai vedem nimic, unde nu mai contenesc lacrimile de durere, unde s-a pierdut însăşi credinţa.

Poetul face din orice o poezie. Chiar şi proza sa este imprimată de lirism. De aceea, nici rugăciunea sa nu se putea transforma decât în poezie. Fecioara Maria este cea căreia el se roagă adesea pentru că aceasta seduce prin frumuseţea ei, prin curăţia ei, prin puterea primită de la Fiul său şi mai ales prin sfinţenia sa. Este asemenea unei "crăiese", care ne înalţă, "ne mântuie/ din valul ce ne bântuie", pe noi, cei care cădem în genunchi şi ne rugăm ei. Împotriva tuturor greutăţilor, ea este scut de întărire, împotriva efemerităţii vieţii şi a lucrurilor din ea, este zid de mântuire. Din ea izvorăsc mila, mângâierea, puterea de a crede din nou, lumina cea dulce care alungă negura întristărilor noastre. Lumina este darul ei cel mai de preţ pentru că în lumină se află ea şi din "Lumina lumii", Care este Hristos, Fiul ei, primeşte ea însăşi lumina. Imaginea iubirii curate, profunde, care însoţeşte poeziile lui de dragoste, îşi găseşte cel mai bine simbolul în lumină; lumină care şi curăţă totodată toate imperfecţiunile noastre, toate lucrurile urâte din noi şi ne face frumoşi atât la suflet, cât şi la chip. Astfel, el se roagă cu încredere: "Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc

d-odinioară…; din neguri te arată,/ Lumină dulce clară,/ O, maică prea-curată / Şi pururea fecioară,/ Marie!". Tot Maica Domnului îi întăreşte şi credinţa sau, mai bine zis, îi redă credinţa cea pierdută, cea dată la schimb pe iluzia unei iubiri şi împliniri perfecte pe pământ: "Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa/ Şi reapari din cerul tău de stele:/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!". Aceeaşi temă a regăsirii de sine, în momentele grele din viaţă, o întâlnim în poezia "Odă (în metru antic)" în care am putea spune, pe drept cuvânt, că se află scris cel mai creştin şi mai realist vers din întreaga literatură a lumii: "Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi/… pe mine mie redă-mă!". Credinţa este specifică vârstei tinereţii, este puterea de a trăi cu toată fiinţa, este actualizarea vârstei tinere şi a elanului de atunci pentru lucrurile veşnice. Poetul ajunge să recunoască împlinirea iubirii adevărate doar în veşnicie, veşnicie care nu încape în ea nimic din ce este pătimaş, supus dorinţei de a stăpâni şi egoismului. Astfel, Fecioara Maria poate fi iubită cu adevărat, curat, fără patimă, ca cea mai bună sfătuitoare şi mângâietoare a sufletului nostru.

Curăţia Maicii Domnului şi sfinţenia ei, care o întrece pe cea a îngerilor, dar şi calitatea ei de mamă adevărată, ocrotitoare în nevoi şi în necazuri, se arată în cele două poezii-rugăciune "Răsai asupra mea" şi "Rugăciune", în care este invocată astfel: "O, maică sfântă, pururea fecioară… şi O, maică prea-curată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!". Ea este un etalon în inima şi în mintea poetului fără de care nu poate concepe iubirea perfectă şi după care, din câte îşi dă seama, aleargă în van în lumea aceasta. Îi pare ca o himeră, dar nu renunţă a o dori şi a o căuta, pentru că altceva nu poate accepta. Imaginea iubitei care nu mai este şi-o va întipări în minte ca o "icoană/ a pururi verginei Marii". Maica Domnului este întruchiparea frumuseţii absolute şi a puterii ce inspiră atât pe poet, cât şi pe pictor. Privind la ea cunoaştem înălţimea la care trebuie să se ridice fiecare femeie, frumuseţea fizică şi spirituală ce înalţă inima celui ce o priveşte şi o cugetă, puritatea îngerească ce trebuie să caracterizeze orice legătură de iubire. Poezia "Venere şi Madonă" este elocventă în acest sens: "Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,/ A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd/ Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,/ Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri,/ Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,/ Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer./ Şi-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie,/ Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,/ Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,/ Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin".

" În faţa Maicii Domnului se aşază cu smerenie, arătându-ne că aşa ar trebui să procedăm fiecare dintre noi în faţa ei şi a lui Dumnezeu. Trăim doar din mila lui Dumnezeu, a "Sfântului", Care ne îngăduie ca "umbră să facem pământului"."