Autogolul din offside

Lumea fotbalului oferă o consistentă grilă de citire politică a societăţii româneşti. Campionatul naţional recent încheiat, dilemele echipei reprezentative a României, construcţiile economico-juridice adiacente şi mai ales media de specialitate ne indică ethosul denaturat al unui sport menit de altfel să confere timpului liber consistenţa unei activităţi sănătoase atât pentru trup, cât şi pentru suflet.

Deşi menţiuni ale sporturilor de echipă ce implicau lovirea mingii cu piciorul găsim încă din Antichitate la autori precum Cicero şi chiar Sfântul Clement Alexandrinul, jocul sportiv modern denumit "football" îşi are originea în Evul Mediu. Cronicari britanici relatau disputele sportive ale tinerilor şi meşteşugarilor la care aristocraţii stăteau deoparte şi doar priveau, nedorind să ia parte la un joc nepotrivit poziţiei lor sociale. Fotbalul medieval a atras atenţia primarilor şi chiar regilor britanici care au încercat să-l interzică din cauza gălăgiei publice create şi "din care apar multe rele pe care Dumnezeu le interzice" (primarul Londrei, 1314). Varianta italiană a fotbalului o găsim în ceea ce locuitorii oraşului Firenze denumeau în secolul al XVI-lea "calcio", un joc inspirat din tehnicile de pregătire militară şi disputat în perioada dintre Botezul Domnului şi Săptămâna Mare în piaţa publică.

O istorie politică

În Evul Mediu, în şcolile publice britanice apar reguli de disputare între echipe reprezentând diverse şcoli în încercarea de a extrage acest sport din specificul său de mahala. Tot aceste şcoli au codificat regulile sportului introducând offside-ul în secolul al XVIII-lea. La începutul secolului al XIX-lea, majoritatea muncitorilor britanici trebuia să lucreze câte 6 zile pe săptămână şi mai mult de 12 ore pe zi. Copiii înşişi erau parte din forţa de muncă, prin urmare, nu aveau nici timpul şi nici energia de a se implica în acest joc până la intrarea în vigoare a The Factory Act din 1850, lege prin care timpul de muncă a fost restricţionat în cazul minorilor, iar săptămâna de lucru se încheia sâmbăta la ora 14:00, ceea ce însemna mai mult timp liber. Astfel, fotbalul încă rămăsese localizabil exclusiv în şcoli ca un mod pozitiv de ocupare a timpului liber. Aceste şcoli au dezvoltat două seturi de reguli: unul în care mingea era condusă cu mâna (rugby), iar altul în care era permis dribblingul (fotbal) din motive practice, care ţineau de dimensiunile terenurilor de joc.

Boomul feroviar de la jumătatea secolului al XIX-lea din Marea Britanie, care a permis diverselor echipe de elevi să călătorească mai uşor pentru a se întrece în jocul de football, a favorizat răspândirea acestui sport. Dar pentru că fiecare şcoală avea propriul sistem de reguli, partida de fotbal a fost împărţită în două jumătăţi de timp, fiecare dintre cele două reprize urmând să se dispute după regulile fiecărei şcoli. În rest, fotbalul rămânea un joc violent, disputat mai ales în zilele de sărbătoare şi îndrăgit doar de muncitori, ceea ce ne indică gradul de secularizare pe care l-a impus societăţilor. În anii â60-â70 ai secolului al XIX-lea, sistematizarea codurilor de reguli a despărţit fotbalul de rugby. Profesionalismul apare abia la sfârşitul secolului, la insistenţele socialiştilor, iar banii pe care sportivii îi primeau erau consideraţi o compensaţie pentru timpul pe care îl lipseau de la muncă din cauza deplasărilor, dar mai ales din cauza perioadelor de refacere fizică în urma accidentelor suferite pe terenul de joc.

Fotbalul pe naţiuni

Primul meci de fotbal între două naţiuni a fost disputat între Anglia şi Scoţia, în 1872, la Glasgow, ceea ce ne arată distincţia clară între stat şi naţiune pentru care britanicii au militat tot timpul. Naţiuni europene şi nu numai s-au grăbit la începutul secolului al XX-lea să-şi formeze echipe de fotbal care să le reprezinte la diferite competiţii menite să le crească vizibilitatea internaţională. În acest sens, România însăşi face parte din etapa de pionierat a fotbalului internaţional, fiind prezentă încă de la primul Campionat Mondial din istorie (Uruguay, 1930). Cu alte cuvinte, fotbalul însuşi a participat la construirea naţiunilor, a dat sens lui "a fi împreună" ca naţiune distinctă de alte naţiuni.

Aşa cum şi apariţia şi răspândirea genului de muzică simfonică se suprapun peste construcţia naţiunilor europene moderne, tot astfel sporturile de echipă se dezvoltă şi însoţesc acelaşi fenomen. Aşa cum la semnul dirijorului de orchestră toţi muzicanţii cântă aceeaşi partitură, deşi cu instrumente diferite, tot astfel, într-o naţiune, toţi cetăţenii se îndreaptă în mod organizat spre acelaşi ideal. Deci, la renaşterea sa modernă, fotbalul a fost trecut din sfera preocupărilor claselor din partea inferioară a societăţilor la statutul de instrument liberal al făuririi naţiunii.

Limbajul media

Născut din raţiuni liberale, dar şlefuit de sensibilităţi socialiste, fotbalul nu este astăzi decât un alt produs de pe o piaţă deja semimonopolizată, în care atât sumele de transfer, drepturile de imagine, cât şi publicitatea adiacentă etc. umbresc ceea ce la origine a fost o întrecere a capacităţilor fizice, mentale şi psihologice ale adversarilor din teren. Cu toate acestea, societăţile vestice încă păstrează spiritul de competiţie sportivă, laurii învingătorilor, importanţa asocierii şi bucuria participării la un fenomen relativ apropiat de natura umană neatinsă de complexităţile modernităţii. Statisticile ne arată că în ţări precum Italia, Olanda sau Marea Britanie numărul de cluburi sportive pe cap de locuitori este de zeci de ori mai mare decât în ţara noastră.

Am fi înclinaţi să căutăm răspunsul în media de specialitate. Dar acolo fotbalul a încetat de mult să mai vorbească despre fotbal. Limbajul acestei părţi a presei româneşti este inspirat din orice alt domeniu, mai puţin din sport: este fie religios ("în tribune s-a declanşat apocalipsa"), fie militar ("mai multe echipe au început războiul pentru a-l transfera pe X", "inamicul numărul 1"), sau chiar economic ("pe piaţa transferurilor s-a dat o ultimă lovitură") etc. Trecând peste farmecul unor astfel de metafore, care aparent pot părea că nu spun nimic, dată fiind naivitatea lor şi faptul că au intrat în normalitatea limbajului media, nu putem rămâne indiferenţi însă la temele de discuţie care nu doar însoţesc fotbalul, dar chiar îl anulează: obsesia pentru valoarea contractelor jucătorilor profesionişti de fotbal, sumele de transfer, viaţa intimă a sportivilor, repertoriul de mahala al galeriilor, inventarierea publică a averii patronilor, legăturile de amiciţie dintre oficiali şi mai ales dezbaterea calităţii arbitrajelor. Prin urmare, subiectul fotbalului, care ar fi bucuria practicării şi vizionării sportului, a devenit periferia unui fenomen dominat de elemente care în Occident ies la iveală doar în cazuri excepţionale.

Ochii pe culise

După 45 de ani de comunism, românii (re)învaţă destul de greu sensul proprietăţii private şi mai ales igiena intelectuală a spaţiului public. Accentul pus de media pe elementele din jurul sportului în sine trădează cele două lecţii greu de însuşit în România. Avem, pe de o parte, o predilecţie pentru denunţ şi chiar delaţiune, instrumente preferate ale regimului politic anterior pentru instaurarea fericirii sociale. Ele au supravieţuit lui decembrie 1989 cu menţiunea că atunci se întâmplau în secret, iar acum sunt cât se poate de publice, dominând nu doar viaţa politică, ci şi media sportivă. Mai departe, dacă punem întrebarea: al cui este fotbalul?, nu vom găsi un răspuns clar, dat fiind faptul că este jucat de sportivi în prezenţa unor suporteri, dar cluburile supravieţuiesc financiar prin grija unor patroni. Oricare element ar fi scos din ecuaţia sportiv - (tele)spectator - patron, fotbalul nu ar mai fi posibil tocmai pentru că nu se hrăneşte din spiritul asociaţional şi comunitar specific vestului european, ci este posibil doar prin monopolizarea unor vechi structuri socialiste, deopotrivă materiale şi intelectuale, inadaptate economiei de piaţă şi exigenţelor nevoilor sportive umane. Prin urmare, fotbalul din ţara noastră este un fenomen îndreptat împotriva lui însuşi, este lipsit de relevanţă socială, educaţională şi fizică şi seamănă cu un autogol din offside.