Frumuseţile familiei binecuvântate

Asistăm în ultima perioadă de timp la o relativizare a valorilor autentice şi la o scădere a moralităţii omului contemporan. Dacă ar fi să îl cităm pe Sfântul Paisie Aghioritul (†1994), ar trebui să spunem că trăim vremuri în care păcatele sunt elogiate, ca şi cum ar fi nişte semne de emancipare şi progres, în timp ce virtuţile sunt jignite, ruşinate şi umilite.

Pentru omul contemporan, a săvârşi păcatul a devenit un lucru la modă, în trend, în timp ce a trăi virtuos, curat şi înalt, este considerat un semn de înapoiere morală, de tradiţionalism anacronic şi conservatorism desuet.

Duhul frivol şi mult prea permisiv ce caracterizează vremurile noastre a pătruns şi, de multe ori, s-a instalat confortabil în însăşi inima neamului omenesc - familia. Oricine priveşte la aceasta poate constata numeroase din suferinţele ei, ce se pot semnala chiar înainte de întemeierea acesteia: prostituţia, pornografia, autoerotismul, întârzierea momentului întemeierii familiei, uneori până la dispariţia dorinţei de a o mai face, relaţiile premaritale, uniunea consensuală sau căsătoria de probă. La acestea se adaugă răni grele şi după momentul întemeierii, între care: lipsa comunicării sau „apocalipsa” comunicării, „singurătatea în doi”, violenţa intrafamilială, verbală sau fizică, trădarea fidelităţii conjugale prin adulter, divorţul, avortul, şi chiar practici bizare de căutare a pur plăcerii trupeşti, între care homosexualitatea şi pedofilia.

Civilizațiile dispar atunci când se destramă familia

De-a lungul istoriei umanităţii, s-a constatat că în epocile istorice în care familia a fost puternică, întemeindu-se pe valori autentice şi fiind păstrată prin dragoste jertfelnică, respect şi ajutor reciproc, întreaga comunitate, întregul grup sau neam, a fost puternică, rezistând chiar şi celor mai grele încercări. Iar când aceasta a fost fragilă şi vulnerabilă, când la întemeierea ei nu erau aşezate valori morale înalte, ci dorinţa de aflare şi împlinire a plăcerilor trupeşti şi materiale, întregul grup sau ­neam a fost mult mai uşor de cucerit şi stăpânit, ba chiar şi de divizat şi de desfiinţat. Motivul este acela că, atunci când fiinţa umană îşi găseşte în sânul căminului său liniştea şi împlinirea, este capabilă de mari performanţe materiale şi spirituale, în timp ce lipsa păcii conjugale, conflictele şi neînţelegerile din familie au efecte dramatice nu doar asupra capacităţilor unei persoane, ci şi asupra relaţiilor interumane, în general.

Un cunoscut scriitor american, deci din spaţiul în care mai bine de jumătate din căsnicii se destramă şi cea mai mare parte a lor, în primii patru ani de la întemeiere, meditând asupra evoluţiei familiei de-a lungul veacurilor, arăta, cu multă luciditate: „Antropologul britanic John D. Unwin a făcut un studiu aprofundat asupra a 80 de civilizaţii care au apărut şi au dispărut de-a lungul a 4.000 de ani. Dr. Unwin a descoperit că există un punct comun tuturor. De fiecare dată, s-a început cu un set de valori morale conservatoare, punându-se accent asupra familiei. După un timp, acest principiu a devenit tot mai liberal, valorile morale au dispărut şi familia a avut de suferit. În toate cazurile, pe măsură ce familia s-a deteriorat, acea civilizaţie a început să se destrame; în toate aceste 80 de cazuri, prăbuşirea unui popor a avut o strânsă legătură cu destrămarea familiei. În majoritatea cazurilor, civilizaţia a dispărut după o generaţie în raport cu dispariţia familiei”. Concluzia obiectivă este aceea că, atât timp cât familia a fost puternică, generaţia în care aceasta fiinţa a cunoscut o viaţă materială şi spirituală înfloritoare; după cum, în mod contrar, scăderea moralităţii şi şubrezirea familiilor au condus nu doar la destrămarea acestora, ci a populaţiei respective, în întregime.

Apărarea valorilor familiei, mărturia normalității

Familia alcătuită din bărbat şi femeie, după modelul primei familii, creată de Dumnezeu, este în conformitate cu alcătuirea fizică şi spirituală a fiinţei umane şi răspunde chemării ei interioare celei mai înalte şi dorului ontologic profund de comuniune şi iubire. Omul nu se simte om deplin decât alături de o fiinţă iubită şi confidentă, căreia să îi împărtăşească bucuriile şi încercările sale, pe cele dintâi spo­rindu-le, alături de aceasta, iar pe cele din urmă alinându-le, după înţeleapta zicere, care spune că prietenia şi cu atât mai mult iubirea şi familia dublează bucuriile şi înjumătăţeşte necazurile sau suferinţele.

Teologul francez Paul Evdokimov avea deplină dreptate atunci când spunea că, dintre toate suferinţele, cea mai mare este aceea de a fi singur, pentru că fiinţa umană nu a fost creată spre singurătate, ci spre comuniune. Studii medicale recente au reuşit, cu uşurinţă, să contabilizeze efectele devastatoare ale singurătăţii asupra omului, bărbat sau femeie.

Cercetări dintre cele mai diverse: antropologice, sociologice, psihologice, teologice, medicale, au subliniat dintotdeauna adevărul potrivit căruia nevoia cea mai importantă a omului este aceea de a iubi şi de a fi iubit, iar aceasta se realizează la modul cel mai înalt în familie. Fiecare dintre noi simte nevoia unui „acasă”, a unui loc de refugiu şi de odihnă, după o zi obositoare, în care să se întâlnească şi să-și deschidă sufletul în faţa persoanelor celor mai iubite: soţ, soţie şi copii. Un înţelept preşedinte american spunea că nu există un sentiment mai frumos şi mai înălţător decât acela de a şti, după o zi obositoare, că în timp ce tu te îndrepţi spre casă, în spatele uşii, cineva aşteaptă să îţi audă paşii, iar acea persoană este soţia.

Prin urmare, apărarea valorilor familiei alcătuită dintr-un bărbat şi o femeie nu este doar o pagină de arheologie biblică, desprinsă pe baza unor relatări scripturistice, o zvâcnire anacronică a unor tradiţionalişti fanatici, ci răspunde chemării şi nevoii celei mai înalte şi presante a fiinţei umane, aceea de a iubi şi a fi iubit. Iubirea este, astfel, sunetul armonios a două suflete, ce se caută unul pe altul, ce se întâlnesc unul pe altul şi sunt chemate să îşi dobândească unul alături de altul mântuirea. Iar căsătoria nu înseamnă doar a căuta liniştea din partea pulsiunilor trupeşti, într-un spaţiu consacrat, ci a privi cu încredere către acelaşi ideal - mântuirea sufletului sau dobândirea fericirii veşnice, în deplină comuniune de trăire şi simţire.

Poate mai mult decât oricând, astăzi, când lupta împotriva familiei tradiţionale, declanşată, chipurile, în numele liberalizării şi a democratizării, capătă accente perfide şi dramatice, suntem chemaţi să cunoaştem, să aprofundăm şi să respectăm învă­ţătura creştină referitoare la frumuseţile şi culmile unei familii binecuvântate, în viaţa omului şi a umanităţii.

Credinţa creştină dezvoltă, poate, cea mai frumoasă învăţătură referitoare la iubirea dintre bărbat şi femeie şi la vocaţia comunitară a familiei. Aceasta are instituire divină şi se bazează pe alteritatea fiinţei umane, creată în cele două genuri: bărbat şi femeie.

În cadrul familiei binecuvântate de Dumnezeu, prin Sfânta Taină a Cununiei, femeia reprezintă, pentru soţul credincios, cea mai mare binecuvântare, pe care Dumnezeu i-o oferă bărbatului, pentru ca aceasta să-i împodobească sufletul cu trăsăturile ei specifice, legate mai ales de constituţia ei fizică şi afectivă, cu delicateţea, bunătatea şi frumuseţea ei, nu doar trupească, dar mai ales sufletească.

În mod similar, pentru o soţie şi o mamă creştină, soţul ei reprezintă darul cel mai înalt, oferit de către Creator, şi ca urmare a rugăciunilor acesteia, pentru a o susţine şi întări în opera de dobândire a mântuirii personale şi familiale, împodobindu-i viaţa cu trăsăturile lui: energie, voinţă, putere, hotărâre.

În această relaţie de iubire şi în acest dialog al darurilor, fiecare dintre ei oferă celuilalt ceea ce are specific, mai curat, mai frumos şi mai înalt, bucu­rându-se, în acelaşi timp, de darul vieţii celuilalt. Dăruieşte fără a sărăci, îmbogăţindu-şi viaţa şi îmbogăţindu-l sufleteşte pe celălalt, la infinit.

Statornicia familiei autentice, viitorul neamului omenesc

Culmea iubirii dintre cei doi soţi se arată prin naşterea, creşterea şi educarea înaltă a copiilor. Atunci când se naşte un copil într-o familie, este un semn foarte clar că Dumnezeu a privit la acea familie, că Dumnezeu iubeşte acea familie şi, în chip de binecuvântare, îi oferă darul naşterii de prunci. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea, iar cuvintele lui străbat veacurile, că pruncii sau copiii sunt „cea mai mare binecuvântare pe care Dumnezeu a oferit-o neamului omenesc după pierderea nemuririi”, „toiag” şi sprijin acestora, la vreme de slăbiciune şi neputinţă. Copiii reprezintă speranţa la nemurire a părinţilor, pentru că, prin copiii şi urmaşii lor, părinţii trăiesc, la modul spiritual, veşnic.

Dincolo de toate atacurile, mai mult sau mai puţin perfide, la adresa celulei de bază a societăţii şi la inima umanităţii, care este familia, întemeiată dintre un bărbat şi o femeie şi binecuvântată de Dumnezeu, prin Sfânta Taină a Cununiei, rămâne un adevăr, care peste timp îşi va demonstra veridicitatea sa, şi anume că familia va exista atât timp cât va exista fiinţa umană, ca individualitate, şi neamul omenesc, ca întreg, atât timp cât vor mai exista persoane care vor căuta să-şi odihnească inima şi să îşi întregească viaţa alături de un suflet-pereche, roade ale acestei iubiri jertfelnice fiind copiii.