Întâlnire cu Patriarhul Teofil al III-lea

Service Orthodoxe de Presse a anunţat într-un articol apărut pe 11 septembrie că noul secretar general al Consiliului Ecumenic al Bisericilor a fost primit la sediul Patriarhiei Ierusalimului.

Noul secretar general al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, pastorul Olav Fykse Tvelt, a fost primit, pe 2 septembrie, la sediul Patriarhiei din Ierusalim, de Patriarhul Teofil al III-lea, primatul Bisericii Ortodoxe din Israel, Iordania şi teritoriile palestiniene, indică un comunicat de presă al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, al cărui sediu se află la Geneva.

În timpul acestei întâlniri, Patriarhul Teofil i-a oferit Ordinul Sfântului Mormânt, cea mai înaltă distincţie a Patriarhiei din Ierusalim. "Susţinem în întregime lucrarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi acţiunea dumneavoastră, mai ales în domeniul luptei pentru pace, justiţie şi reconciliere în lume", a declarat cu această ocazie Preafericirea Sa. "Patriarhia Ierusalimului împărtăşeşte în special deosebita dumneavoastră preocupare pentru pacea din Orientul Apropiat şi bunăstarea tuturor locuitorilor din această regiune, la fel ca şi neliniştile dumneavoastră în ceea ce priveşte viitorul prezenţei creştine pe pământul sfânt", a continuat Patriarhul Teofil, înainte de a-l asigura pe pastorul Tvelt de continuarea participării Bisericii sale la lucrările consiliului, subliniind că mişcarea ecumenică ar trebui să "favorizeze unitatea şîntre Bisericiţ fără a crea tulburări". "Mişcarea ecumenică este mişcarea Crucii, aceasta trebuie să fie pentru noi o reamintire a faptului că aceasta ne uneşte în credinţă şi în serviciul nostru pentru viaţa lumii", a declarat la rândul său secretarul general al Consiliului Ecumenic al Bisericilor în timpul alocuţiunii sale.

Biserica, faţă în faţă cu politica

Jean-Pierre Denis şi Laurent Grzybowski, autorii articolului publicat în săptămânalul "La Vie" pe 9 septembrie, propun o anchetă asupra unei Biserici mai puţin conservatoare decât pare, mai ales când e vorba de a apăra demnitatea umană.

Nicolas Sarkozy şi André Vingt-Trois s-au întâlnit luni, 6 septembrie, cu multă discreţie. Întâlnirea a fost anunţată la radio de Claude Guéant, dar nici o agapă nu a figurat pe agenda oficială şi în nici o scrisoare oficială a Bisericii Catolice. Şeful Episcopiei catolice se întâlneşte cu şeful statului laic de mai multe ori pe an. Întâlnirea dintre preşedinte şi cardinal dovedeşte până în ce punct cuvântul Bisericii poate avea greutate într-o ţară atât de renumită pentru decreştinizare, precum este Franţa.

De asemenea, şi schimbul - mediatizat - între cardinal şi ministrul de interne (şi culte), Brice Hortefeux, a fost util pentru ambele părţi, care doreau o reîncadrare a situaţiei. Biserica Catolică nu este cu nimic împotriva acestui guvern. Ea nu contestă legea republicană. Dar aceasta este martorul situaţiilor de suferinţă care o determină să vorbească cu voce tare.

În Franţa se înlătură în general discursul eclesial, fără a ţine cont de acesta. Nu se întâmplă decât rar ca acesta să apară pe prima pagină a ziarelor şi cu atât mai puţin sub un aspect pozitiv. A cui este vina? A emiţătorului, care lansează marea vâltoare a comunicatelor de presă, mesaje îmbrăcate în consideraţii pioase. Apoi, e vina receptorului. Cuvântul catolic este prea serios şi subtil din punct de vedere mediatic, este de părere Jean-Pierre Denis.

Creştini la celălalt capăt al telefonului

Revista săptămânală franceză "La Vie" a publicat în ediţia din 9 septembrie un articol semnat de Constance de Buor, care prezintă cadrul în care îşi desfăşoară activitatea o asociaţie care constituie echipe de voluntari creştini, dispuşi să răspundă la apelul telefonic al persoanelor care simt nevoia să vorbească despre durerile, singurătatea şi suferinţa lor.

Ei sunt cei care îi ascultă pe cei pe care nu îi aude nimeni. Cu discreţie, femei şi bărbaţi cu credinţă în Dumnezeu ascultă de la celălalt capăt al telefonului necazurile, singurătatea şi întrebările celor care îi sună. O doamnă în vârstă, izolată, o femeie cu probleme psihiatrice, un tată în şomaj, un necunoscut care îşi pune întrebări despre credinţă... nevoile sunt enorme, iar echipele caută noi voluntari.

O şcoală de răbdare şi umilinţă

"Nevoia pe care o are cineva care suferă din cauza singurătăţii, a culpabilităţii, căruia îi este teamă sau rău, este primordială, vitală", spune o doamnă care ascultă la telefon aceste persoane şi care face parte din grupul SOS Creştinii vă ascultă. Voluntarii nu sunt terapeuţi. Ei ascultă problemele şi întrebările, fără prejudecăţi. Şi, mai ales, aceştia învaţă să asculte în linişte, fără a da sfaturi. "Este mai dificil decât pare. Pentru a fi cu adevărat prezent la ceea ce spune celălalt nu trebuie doar să taci, ci nici să nu te gândeşti la ce răspuns ai putea da", observă un alt ascultător. O şcoală de răbdare şi de umilinţă, mai ales cu cei care sună în mod constant şi ale căror poveşti se cunosc deja. Să asculţi în mod activ înseamnă de asemenea să-l ajuţi pe celălalt să formuleze ce are de spus. "Uneori aceste persoane se aud vorbind pentru prima dată despre ce au făcut sau despre motivul pentru care suferă. Chiar şi atunci când cunoşti cuvântul pe care îl au pe vârful limbii, nu trebuie în nici un caz să îl spui în locul lor, ci doar să reformulezi ceea ce îţi este împărtăşit."

O mărturisire de speranţă

Persoanele care sună nu ajung din întâmplare la numerele creştinilor. "Pe linia noastră, un bărbat sună în fiecare dimineaţă la ora 6 pentru a citi Evanghelia zilei împreună cu noi", povesteşte un voluntar. "Cei care sună aşteaptă o vorbă anume care să le redea speranţa. Eu le vorbesc despre Hristos al iubirii, care nu judecă… Le spun că, în toate aceste dificultăţi, Dumnezeu nu încetează să le fie alături", continuă o doamnă din echipa SOS Creştinii vă ascultă.

Cum să găseşti cuvântul potrivit, forţa de a asigura acest serviciu? În rugăciune, spun cei care ascultă. "Mulţi citesc Evanghelia înainte de a începe să răspundă la apeluri. Fac acest lucru cu multă umilinţă", observă o persoană care se ocupă de una dintre aceste linii telefonice.

O formare specifică

Printre serviciile Bisericii, ascultarea este o vocaţie aparte. În general, cerem voluntarilor o scrisoare de motivaţie. Aceştia sunt formaţi pe durata unui stagiu, apoi în mod punctual, pentru a învăţa cum să gestioneze tăcerile, cum să răspundă persoanelor agresive, cum să reformuleze. De asemenea, formarea permite unora să realizeze că nu sunt făcuţi pentru acest lucru.

Echipele sunt însoţite de psihologi sau terapeuţi. Ele se reunesc în fiecare lună pentru a face schimb de experienţe şi impresii. "Cei care ascultă trebuie să poată exprima ceea ce au simţit în timpul unor apeluri complicate. Trebuie să îi ajutăm să accepte că un apel hiperagresiv nu este neapărat un efort în van, ci poate singura modalitate pentru unele persoane de a simţi că există", explică un terapeut.

Se încearcă de asemenea să se decodeze ceea ce se află în spatele cuvintelor. O femeie a întrebat-o pe o ascultătoare dacă cunoaşte pe cineva care poartă stigmate… Ce să răspunzi la aşa ceva? Cum să continui discuţia? Poate că încerca să spună: "Dacă mi-aţi putea vedea suferinţa, aţi înţelege cât de greu îmi este"...

Traducere şi adaptare de Georgiana Bâra