În 18 decembrie 1892, la „Mariinsky Theatre”, în Sankt Petersburg (Rusia), sub bagheta dirijorului italian Riccardo Drigo, avea loc prima reprezentație publică a baletului „Spărgătorul de nuci”, de Piotr Il
„Ligugé, o abaţie deschisă lumii“
Este titlul unui articol semnat de Martine de Sauto în ediţia din 17 iulie 2009 a cotidianului francez „La Croix“, în care este descrisă Abaţia „Sfântul Martin de Ligugé“, situată aproape de Poitiers. Autoarea acestui reportaj reliefează că această abaţie se afirmă ca un pol spiritual al diocezei, cu propriile caracteristici: o viaţă în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, o Liturghie sobră şi îngrijită, un adevărat simţ al ospitalităţii şi o mare deschidere spre oamenii de azi.
„Suntem sensibili la frumuseţea slujirii şi la credinţa călugărilor“ În casa de oaspeţi a Abaţiei „Saint-Martin de Ligugé“ vin şi pleacă persoane foarte diferite. Sora Louise, o canadiancă pensionară, va pleca în curând în Haiti. În aşteptarea acestui lucru, se odihneşte în grădina abaţiei, ascultă notele unui cânt de pasăre, surprinde saltul uşor al unei veveriţe, îşi continuă o lectură care îi ridică numeroase întrebări, se roagă. „Gust la infinit pacea pe care o emană acest loc, mărturiseşte ea. Am impresia că Îl ating puţin pe Dumnezeu.“ Profesori la pensie, Jeanine şi Georges au venit aici pentru câteva zile numai. „Suntem sensibili la frumuseţea slujirii şi la credinţa călugărilor. Este atât de rar în zilele noastre!“ Denise, în vârstă de 90 de ani, venea foarte des la Ligugé împreună cu soţul ei, Raymond Gid, grafist. De la moartea acestuia, vine singură, bucuroasă să găsească toată comunitatea adunată la slujbe, sau pe un călugăr sau altul, în special pe părintele Jean-Pierre, căreia Denise îi mărturiseşte îndoielile sale. Jean-Pierre este abatele mănăstirii Ligugé. Intrat aici în 1975, a fost ales abate în 1990 de fraţii săi. De atunci, îşi săvârşeşte slujba ghidându-se după capitolul 64 din Regula Sfântului Benedict. Altfel spus, încearcă să fie „cel care încurajează, învaţă prin faptele şi cuvintele sale, apropie, întăreşte şi se adaptează la varietatea temperamentelor, merge înainte şi înapoi, face în aşa fel încât Hristos să fie abatele comunităţii“. Comunitatea cuprinde 25 de călugări şi trei novici care se trezesc la 5 dimineaţa, se culcă pe la 10 seara, merg de vreo şapte ori pe zi în biserică pentru slujbe şi muncesc în linişte cinci ore pe zi. „Cred că ceea ce avem de îndeplinit este să facem din întreaga noastră viaţă o rugăciune“ Părintele André Junien are 55 de ani şi este rugător din 2002 şi în acelaşi timp responsabil cu bucătăria. „Nu mergem la Dumnezeu fără să trecem de fraţii Săi“, spune el. Părintele François Cassingena-Trévedy, de 50 de ani, intrat la Ligugé în 1995, după ce a petrecut 15 ani într-o altă mănăstire, este conducătorul corului, lucrează în atelierul de olărit şi predă şi la Institutul catolic din Paris. De asemenea, de trei ori pe an, se întâlneşte la Croizic cu nişte marinari pescari, alături de care se îmbarcă pentru 10 zile. „Cred că ceea ce avem de îndeplinit este să facem din întreaga noastră viaţă o rugăciune“, spune el. Autoarea articolului subliniază că această comunitate din Ligugé oferă imaginea unei comunităţi simple, smerite şi deschise. „Suntem marcaţi de fondatorul nostru, care nu era chiar acelaşi gen de călugăr ca Sfântul Benedict, explică părintele Jean-Pierre. Sfântul Martin a încercat să împace acţiunea pastorală cu rugăciunea, în timp ce Sfântul Benedict insista mai ales pe rugăciune. „Dorinţa noastră este de a căpăta darul rugăciunii, cu o experienţă spirituală exigentă, după caracteristicile benedictine şi în acelaşi timp foarte deschişi la problemele oamenilor care ne înconjoară.“ Aşezământ social pentru persoanele fără domiciliu fix În paralel, părinţii benedictini participă, de fiecare dată când li se pare util, la dezbateri în exteriorul abaţiei, ca de exemplu la festivalul „Voci publice“, organizat în fiecare an de dioceză. În ceea ce priveşte deschiderea abaţiei spre comunitate, putem evoca de asemenea angajamentul în ecumenism, crearea unui aşezământ social pentru persoanele fără domiciliu fix, care funcţionează de zece ani, şi sprijinul acordat asociaţiei senegaleze „Pentru zâmbetul unui copil“, care se ocupă de copiii de pe străzile din Thiès. Dar să nu înţelegem greşit. Călugării de la Ligugé sunt înainte de toate nişte oameni care vor să fie „acolo“, în căutare de pace şi de unitate interioară, iar abaţia Ligugé este în primul rând un loc de rugăciune. „Ce pace, ce linişte domnesc în acest loc de rugăciune!, scriu Mireille şi Philippe în caietul cel mare pus pe o masă la intrarea în biserică. Mulţumim că ne-aţi dat acest loc de unde căpătăm forţa de a continua drumul.“ (Traducere şi adaptare de Georgiana BÂRA) „Ne simţim îndatoraţi chipului omului creştin“ Acesta este titlul unui interviu apărut în data de 19 august 2009 pe pagina de internet a ERF (Evagelisches Rundfunk), acordat de cancelarul Angela Merkel unor reprezentanţi din mass-media creştină a Germaniei. În debutul interviului, adresându-i-se întrebarea legată de semnificaţia şi importanţa numelui de creştin, interlocutoarea declară că omul în general trebuie înţeles ca fiind creaţia lui Dumnezeu, înzestrat cu responsabilitatea şi libertatea de a se dezvolta, dar numai asumat. Acest lucru se regăseşte şi în textul Facerii, unde ni se face şi o însărcinare în acest sens: „Umpleţi pământul şi-l supuneţi, dar nu îl exploataţi. Nu îl distrugeţi, ci lăsaţi ceva şi generaţiilor următoare.“ În continuare, cancelarul german a răspuns întrebării legate de semnificaţia optimismului de care trebuie să dea dovadă creştinii: Creştinii nu trebuie să fie descurajaţi, ei trebuie să fie înzestraţi şi să aibă credinţă în Dumnezeu, pentru a depăşi problemele, pentru a şti cum să se comporte în faţa adversităţilor, pentru a putea privi înainte, în ciuda tuturor situaţiilor complicate ale vieţii şi pentru a avea o certitudine a viitorului. Discutându-se problema întreruperii premature a sarcinii într-un raport de 1 la 5 cazuri (în Germania), Angela Markel a arătat că toate eforturile trebuie concentrate spre încurajarea mamelor şi a taţilor de a avea un copil, iar acest fapt este strâns legat de următoarea întrebare: Cât de prietenoasă în acest sens este societatea noastră? Cum pot crede tinerii părinţi că pot aduce în acord cariera şi familia? La ce sprijin se pot aştepta, atunci când se decid să aibă un copil? Şi aici este vorba, cred, despre credinţa în Dumnezeu. (Traducere şi adaptare de diacon Cosmin Daniel PRICOP)