Aşezată într-un peisaj pitoresc de pe Valea Slănicului de Buzău, mănăstirea de lemn de la Găvanu a reprezentat dintotdeauna o atracţie pentru doritorii de bucurii duhovniceşti, de viaţă retrasă, de rugăciune şi nevoinţe închinate Domnului Hristos.
Ca să ajungi la Găvanu, trebuie să străbaţi un drum destul de dificil, plecând cu maşina de la Bisoca pe un drum greu de munte, iar apoi pe jos cam o jumătate de oră. Dar efortul îi este răsplătit drumeţului din plin. Frumuseţea peisajului te lasă adesea mut de uimire şi nu poţi decât să admiri în tăcere absolută pereţii abrupţi de stâncă golaşă alternând cu zonele împădurite cu brazi printre care defilezi ca să ajungi în luminişul unde românii meleagurilor de curbură au clădit biserică şi mănăstire acum aproape trei sute de ani.
De frumuseţea locului a fost fascinat şi Alexandru Vlahuţă, care în opera sa de căpătâi, "România Pitorească", descrie laudativ decorul natural în care este amplasată mănăstirea, iar marele pictor Ion Andreescu, vizitând zona, în 1873, a făcut o schiţă a lacului Găvanu: "Peisaj cu arbori".
Vizitatorii acestui desăvârşit lăcaş vor fi fermecaţi şi de valoroasele picturi originale, ce-i împodobesc interiorul. Timp de câteva decenii - din 1959 până în 1990 - biserica de la Găvanu a fost aproape pustie, deoarece a fost desfiinţată de regimul comunist.
Date din istoricul îndepărtat al acestei mănăstiri ridicate pe locuri ce ţin de comuna Mânzăleşti ne desluşeşte părintele Romeo-Roman Ene, referent cultural la Centrul Eparhial Buzău. "Există o părere înrădăcinată în partea locului, potrivit căreia acest schit ar fi fost întemeiat la începutul veacului al XVIII-lea, în anul 1707, unii susţinând că ar fi ctitoria episcopului Damaschin al Buzăului, iar alţii indicându-l ca ctitor pe un moşnean din zonă, Ignat Beşliu. Nu există însă nici un document care să dovedească această teorie. Adevărul este că Schitul Găvanu a fost de la început o ctitorie călugărească, fiind întemeiat - poate cu mult înainte de secolul al XVIII-lea - de către monahii pustnici, pe care numai Dumnezeu îi cunoaşte. Mai târziu, în anii 1912-1915, în arhiva lăcaşului exista un document din 1764, în care era vorba de o danie de două pogoane de pădure, între două persoane din satul Coteşti. Acesta poate fi considerat primul act scris cu privire la biserica din Poiana Găvanului", spune părintele Ene.
Mănăstirile Găvanu şi Poiana Mărului, îngemănate
Prima bisericuţă din lemn a Schitului Găvanu nu mai există de foarte multă vreme. Ea se afla undeva în apropierea actualei mănăstiri. La începutul secolului al XIX-lea, monahii ridică un nou lăcaş din lemn, ars de turci în 1821, care au jefuit şi au ucis atunci mai mulţi boieri din Buzău, refugiaţi aici, între care şi renumitul boier Hrisoscoleu Ene. În 1828, se sfinţeşte actuala biserică a mănăstirii, tot din lemn, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", între ctitori fiind şi stareţul Elisei de la Poiana Mărului. De altfel, între cele două lăcaşuri, Găvanu şi Poiana Mărului, a existat şi o relaţie de reciprocitate, concretizată prin legături spirituale şi economice, iar Mănăstirea Poiana Mărului, cu putere financiară mai mare, a sprijinit în acest sens pe cea de la Găvanu. La un moment dat, cele două biserici au avut şi conducere comună, prin stareţii Rafail, în 1821, şi Visarion, în 1890.
Pictura bisericii, adevărată operă de artă
Vizitatorii lăcaşului vor rămâne impresionaţi de pictura ce împodobeşte interiorul, o parte din ea fiind realizată în 1828, când s-a ridicat biserica. Prin seninătatea coloritului şi siguranţa desenului, pictura aceasta este o adevărată capodoperă, fiind realizată în ulei şi aplicată direct pe scândură. Pictura iniţială aparţinea meşterului Nicolae Zograv şi ajutoarelor sale din familia Andronescu. Dovadă că într-adevăr acesta este autorul picturii stau faptul că stilul este recognoscibil, alte lucrări asemănătoare pe aceeaşi Vale a Slănicului şi desigur semnătura de pe un steag: "1830, Dechembrie 10, Nicolae Zograv". Pictura pronaosului, desăvârşită şi ea, a fost realizată în 1855, de către Gheorghe Vasilescu şi D. Mehtupciu, în timpul stareţului Arsenie, într-un stil identic cu cel al picturii din biserica mare a Tuturor Sfinţilor de la Mănăstirea Poiana Mărului. Lăcaşul ne încântă şi cu alte picturi valoroase, cum ar fi o icoană mică, foarte expresivă, a Duminicii Tuturor Sfinţilor, de D. Teodorescu, ucenic al pitarului Nicolae Teodorescu, conducătorul şcolii de zugravi din Buzău. Tot acest pictor a mai realizat un tablou pe pânză, "Vedenia Părintelui Mitrofan de la schitul Găvanu, 1861, noiembrie".
Două tablouri sugestive
În pridvor se mai pot admira două tablouri mici, pe pânză, unul fiind "Iisus încoronat cu spini", pictat numai capul, o lucrare foarte sugestivă, iar celălalt este pe lemn, înfăţişând în centrul său un personaj eclezial mort, încadrat în dreapta de Arhanghelul Gavriil, iar în stânga de moartea cu coasa, însoţită de un diavol, ascuns după un copac. Scena aceasta, cu elemente dendrologice locale, este o admirabilă sugestie a spaţiului împădurit al Găvanului. Ambele tablouri par a suplini într-o formă extrem de redusă marile fresce de avertisment, de la intrarea vechilor biserici: Raiul şi iadul. Catapeteasma mănăstirii este şi ea una deosebită, fiind frumos sculptată şi suflată în aur.
Schitul Găvanu şi Primul Război Mondial
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Schitul Găvanu, ca de altfel aproape toate aşezămintele monahale din ţara noastră, a trecut prin momente grele. Rămasă fără proprietăţile sale ctitoriceşti, biserica a supravieţuit rămânând aproape numai cu vatra sa de obârşie. Recensământul domnitorului Cuza arată că, în 1860, la Găvanu vieţuiau treizeci de călugări. După secularizare, acest aşezământ a rămas aproape pustiu. Biserica s-a înviorat în perioada interbelică (1918-1940) şi, oarecum, în anii 1944-1959. Schitul Găvanu a avut un rol destul de important şi în Primul Război Mondial, când Muntenia se afla sub ocupaţie germană, aici existând o trecere secretă spre Moldova liberă. În acest scop a fost creată o vastă reţea de legături între locuitorii satelor din Munţii Buzăului, până la punctele de trecere de la Schitul Găvanu, Soveja, Vidra şi Mănăstirea Caşin. În 1951, Găvanu a devenit aşezământ monahal de călugăriţe şi metoc al Mănăstirii Răteşti, până în 1959, când a fost desfiinţat de regimul comunist. Vreme de treizeci de ani, a fost aproape pustiu, doar o singură maică, pe nume Magnezia, a purtat de grijă lăcaşului pe cât s-a putut.
Mănăstirea a renăscut în 1990
În 1990, Mănăstirea Găvanu a fost reactivată de către Înalt Preasfinţitul Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, noii începători fiind câţiva fraţi tineri de la Mănăstirea Vărzăreşti, judeţul Vrancea, călugăriţi în Mănăstirea Ciolanu şi trimişi de ascultare la Găvanu. În anii '90, aici s-au ridicat un paraclis cu hramul "Sfânta Cuvioasă Parascheva", pictat în frescă, chilii noi, trapeză şi bucătărie. Mănăstirea Găvanu, până în 2007 aşezământ monahal pentru călugări, are în prezent o obşte formată din trei călugăriţe, preot liturghisitor şi duhovnic fiind fostul stareţ al lăcaşului, ieromonahul Sofian Neacşu. Aşadar, patru nevoitori care împlinesc, zilnic, cu multă râvnă, în pacea sihăstriei lor, rugăciunea şi munca, slujba şi ascultarea.
