Mănăstirea „Sfânta Ana”-Orșova, o promisiune onorată

Am ajuns la Orșova într-o sâmbătă după-amiază, cu puțin înainte de ceasul Vecerniei. Era destulă forfotă în curtea mănăstirii. Pelerini veniți cu autocare din diferite locuri, Tulcea, Ialomița sau București, sosiseră să se închine și să lase un pomelnic la ctitoria celebrului ziarist român interbelic Pamfil Șeicaru. Sună clopotele de Vecernie și mă instalez în biserica Mănăstirii „Sfânta Ana”, într-una din stranele frumos sculptate. Maica stareță Iustina Popovici conduce cântarea din strana dreaptă, alături de câteva monahii, iar un alt grup așezat în stânga le secundează neobosit. După ce ia sfârșit slujba Utreniei urmează Ceasurile. S-a înnoptat de-a binelea. Luminile caselor din Orșova și ale restaurantelor amenajate pe vasele aflate lângă malul românesc al Dunării strălucesc în depărtare. Mă așez cu maica stareță la terasa arhondaricului ca să aflu povestea locului, a ctitorului acestei mănăstiri, de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc astăzi 38 de ani, dar și cea dramatică a ctitoriei lui.

Atunci când privești chipul unui monah sau al unei monahii îți dai seama că frumusețea nu este atât un dat fizic, ci mai ales rodul unei lucrări interioare de dobândire a ceea ce grecii de demult numeau kalokagathia. Părintele Teofil Părăian chiar avea o maximă care rezuma cele de mai sus în foarte puține cuvinte: „Te spune fața cum ți-i viața!” Pe acestea le-am citit și eu în chipurile maicilor de la Orșova: bunătate, curăție, smerenie, simplitate.

Mănăstirea „Sfânta Ana” s-a născut ca rod al unei făgăduințe făcute de ctitorul ei, jurnalistul Pamfil Șeicaru, în urma luptelor date pe dealurile Orșovei în timpul Primului Război Mondial. Armata română cantonată în acele locuri avea misiunea distrugerii unui far inamic, bine plasat, care lumina toată Valea Cernei, descoperind mișcările trupelor românești, și nu permitea înaintarea lor spre Banat, către Caransebeș. Prins într-un bombardament puternic din partea austro-ungarilor, dar scăpat prin minune de la o moarte sigură, tânărul ziarist Pamfil Șeicaru, pe atunci cu gradul de sublocotenent, stabilit acum în străinătate, își aducea aminte de acele momente crunte petrecute. Iată mărturia lui făcută în 24 ianuarie 1976: „Ne găseam, eu și camaradul meu, Petre Găvănescu, pe înălțimea Dealul Moșului de la Orșova, făcând față unui vijelios atac unguresc sprijinit de o vedetă care naviga pe Dunăre și bombarda neîncetat poziția pe care o ocupam. O explozie de obuz căzut la mijlocul distanței dintre mine și Găvănescu m-a azvârlit fără însă să-mi pricinuiască măcar o zgaibă. Am strigat: «Petrică, ești rănit?» Și întrebarea mea s-a încrucișat cu întrebarea lui: «Pamfil, ești rănit?» Când la un iureș pe care l-am dat am izbutit să respingem atacul ungurilor, el mi-a amintit că am făcut un jurământ: «Pe acest loc, spre a mulțumi lui Dumnezeu, voi zidi o mănăstire».” Și Pamfil s-a ținut de promisiune. Era student la Drept înainte de război, dar a realizat că are talent scriitoricesc și a făcut jurnalistică, renunțând la cariera de avocat. A intrat ca redactor la ziarul „Cuvântul”, dar nu după mult timp și-a înființat propriul ziar, „Curentul”. În perioada interbelică, „Curentul” avea un tiraj de 300.000 de exemplare zilnic, cifră neatinsă astăzi în presa de la noi de nici un cotidian.

În consecință, directorul acestui ziar, parlamentar în două legislaturi, a ajuns foarte bogat și, după ce a construit blocul ziarului „Curentul” și a cumpărat pentru afacerea lui o tipografie occidentală modernă, nu a uitat promisiunea făcută lui Dumnezeu, aceea de a ctitori mănăstirea de la Orșova.

Osteneala ctitorului părea în zadar

Așa că „în 1936, când averea îi permitea să-și împlinească gândul, a venit la Orșova, a cumpărat câteva parcele bune de pământ pe Dealul Moșului, a tăiat drum, a adus lemn și cu ajutorul arhitecților, dar și al meșterilor aduși din Bucovina, a demarat construirea mănăstirii pe care o vizitează astăzi căutătorii de Dumnezeu și de locuri sfinte”, povestește stareța obștii de la Sfânta Ana, stavrofora Iustina Popovici. Trei ani a durat ridicarea mănăstirii și a corpurilor de chilii. În 1939, tot ansamblul era gata. Neînțelegerile cu Episcopul Caransebeșului de atunci, Vasile Lăzărescu, au dus la amânarea slujbei de sfințire. A venit cel de-al Doilea Război Mondial, iar toată osteneala lui Pamfil Șeicaru părea că fusese în zadar. Autoritățile comu­niste nu au permis, bineîn­țeles, sfințirea locașului de cult și, până în 1990, aici nu s-a oficiat nici o slujbă. Ba dimpotrivă, funcțio­nalitatea clădirilor a fost detur­nată, acestea devenind spațiu de cazare pentru pionierii veniți în taberele școlare organizate aici. După care locația a fost trecută de comuniști în patrimoniul Biroului de Turism pentru Tineret (BTT). Într-un final, biserica a fost transformată în restaurant, iar chiliile au ajuns camere de hotel pentru cei veniți în sejur la Orșova.

„Când am venit noi, își aduce aminte stareța Iustina, locașul avea crucea dată jos de pe turlă. Nu exista catapeteasmă, nici strane, nimic. În interior, cupola din naos era acoperită cu un grilaj în formă de rozetă pentru a nu se observa pictura bisericească, chipul Pantocratorului.”

Pamfil somează statul comunist

Fiind parlamentar în două legislaturi, Pamfil Șeicaru a fost trimis în Spania de generalul Ion Antonescu, la 10 august 1944, să încheie armistițiul cu aliații României de atunci. Actul de la 23 august 1944 l-a prins pe celebrul jurnalist în străinătate. Șeicaru știa bine ce orori avea să aducă cu sine regimul comunist, așa că nu s-a mai întors în țară. Auto­ritățile române l-au condamnat în contumacie la moarte, împreună cu un lot de jurnaliști celebri de la noi. El nu a mai avut ocazia să-și vadă ctitoria și nici monumentul de la Mărășești, ridicat în memoria mamei sale și aflat aproape de mausoleu. Pamfil Șeicaru și-a purtat cu demnitate durerea înstrăinării forțate pe care a răbdat-o jumătate din viață și n-a zăbovit nici o clipă să-și facă prin orice mijloace și cu orice ocazie cunoscută în lume țara ale cărei autorități, până în 1989, l-au renegat. „Ce vrei - îi spunea el din exil într-o scrisoare unui prieten istoric, Radu Valentin -, anii pribegiei se pot înmulți, dar inima nu poate să nu simtă și azi ca în august 1916.”

Mănăstirea de la Orșova a primit hramul „Sfânta Ana”, după numele mamei sale, la care Pamfil a ținut foarte mult. Hramul ei nu se serbează pe 9 septembrie, când în calendar este ziua Sfintei Ana, mama Fecioarei Maria, ci pe 25 iulie, atunci când se prăznuiește Adormirea Sfintei Ana.

Dar revenind la istoria acestei mănăstiri, în 1975, Pamfil Șeicaru, aflând despre ctitoria sa că a fost transformată în restaurant, a somat statul român că, dacă nu va scoate restaurantul din biserică, îl va ști tot Occidentul ce blasfemie a săvârșit. Comu­niștii aveau nevoie de o imagine bună în Europa și cu Șeicaru nu se puteau pune. Atunci, ei au hotărât să ridice o clădire nouă, aflată în apropiere de biserică, unde s-a mutat restaurantul. Biserica a rămas numai ca sală de recepție pentru camerele hoteliere. În curtea mănăstirii fuseseră construite între timp niște căsuțe tip camping și apartamente din lemn care aveau două camere, bucătărie și baie.

Dragoste la prima vedere

În 1990 au venit măicuțele de la Tismana. Mitropolitul din vremea aceea al Olteniei, Nestor Vornicescu, a revendicat de la stat mănăstirea în baza actului de donație făcut de Pamfil Șeicaru în 1975 către Patriarhia Română. Patriarhia a oferit acest drept Mitropoliei Olteniei, de care depindea jurisdicțional Orșova atunci. Mitropolitul Nestor s-a interesat de soarta mănăstirii. Au fost mutate aici opt maici care viețuiau la Tismana, în Gorj. „Tismana e în munte. Când am ajuns la Orșova, era în luna noiembrie. Era cald și ploua. Trandafirii erau îmbobociți. A fost ca o dragoste la prima vedere sosirea noastră la «Sfânta Ana». Am venit cu părintele exarh Caliopie Georgescu, care a rămas la noi timp de șase luni. Mi-aduc aminte cum ne spunea: «Măi, tată, uite, să facem aici o grădinuță, să puneți și voi niște zarzavat, să creșteți și voi niște păsări...» A fost frumos, dar aveam o singură problemă, însă serioasă. Restaurantul aflat în vecinătatea mănăstirii. Trei ani am îndurat muzica, petrecerile și toată tevatura care se face la nunți și la botezuri. De când am venit, ne-am axat în primul rând pe rânduiala slujbelor. Părintele Mitropolit Nestor ne vizita des și ne spunea entuziasmat: «Să țineți candela rugăciunii aprinsă. E de ajuns pentru voi». Da, dar cum poți să stai într-o casă și să nu te lupți să faci mai mult, încât să fie mai bine? Până în anul 2000 ne-a fost destul de greu. Nu aveam bani pentru catapeteasmă și părintele Albert Rauch din Germania, un om extraordinar, ne-a făcut o donație de 30.000 de mărci. În 1985, același părinte ne-a ajutat pe mine și pe o altă maică de la Tismana să facem studii la ­Regensburg.”

Obștea mănăstirii a fost mai mare la început. Veniseră multe fete tinere, mirence, dar nu au rămas, fiindcă restaurantul din preajmă era o sursă permanentă de gălăgie. Cine a răbdat însă a câștigat. Desigur, Orșova nu e Tismana, dacă judecăm din perspectiva climei, dar maicile s-au obiș­nuit cu temperaturile mai înalte. Și apoi, spune maica stareță, „dacă nu facem și noi puțină jertfă, dacă le avem pe toate, oare cum ne vom mântui? Noi am venit la mănăstire ca să ne mântuim, nu ca să trăim în desfătări.”