Mănăstirea unui ziarist pe malul Dunării

Străjuit de munţii Carpaţi, care "izvorăsc" din Dunăre în bazinul Vienei, lângă Bratislava şi îşi încheie arcuirea după mai bine de 1.500 km în dreptul Orşovei, bătrânul Danubiu "fierbe" de-a dreptul în zona Cazanelor, la îndrăzneala munţilor de a-i îngusta cursul la doar 150 de metri. Pe Dealul Moşului veghează Mănăstirea "Sfânta Ana", ctitoria jurnalistului Pamfil Şeicaru.

Cu o adâncime de peste 100 de metri într-o zonă atât de îngustă, cu Carpaţii de-a stânga şi Balcanii de-a dreapta, curenţii puternici creează impresia că în defileu Dunărea fierbe.

Pe malul stâng al Dunării se află Orşova, urmaşa bătrânului castru roman Dierna, în zona de vărsare a râului Cerna în fluviu, în apropierea barajului hidroelectric Porţile de Fier. Oraşul este dominat de Dealul Moşului, în vârful căruia ziaristul Pamfil Şeicaru a ctitorit, în anii '30, Mănăstirea "Sfânta Ana". În Primul Război Mondial, Pamfil Şeicaru a luptat în această zonă ca sublocotenent al Regimentului 17 Infanterie Mehedinţi, prilej pentru care a fost decorat cu titlul de Cavaler al Ordinului "Mihai Viteazul" de către regele Ferdinand I. Avea să-şi slujească ţara cu arma până la Mărăşeşti, unde a iniţiat ridicarea monumentului biruinţei.

"O întâmplare nefericită în prima parte, fericită în cea de-a doua"

În timpul luptelor din zona Orşova, explozia unui obuz l-a îngropat într-un tranşeu împreună cu prietenul şi camaradul său Petre Găvănescu. Scăpând din această grea încercare, Pamfil Şeicaru a făgăduit lui Dumnezeu că va ridica o mănăstire pe acel loc atunci când va avea posibilităţi materiale. Iată cum descrie profesorul Juan Constantin Petroi, istoric, începuturile acestui sfânt lăcaş: "Începutul este în perioada războiului din 1916, a bătăliei de la Alion şi Cerna, din vara-toamna anului 1916, atunci când pe aceste locuri, ca tânăr sublocotenent, a luptat viitorul mare ziarist Pamfil Şeicaru. O întâmplare, nefericită în prima parte, fericită în cea de-a doua, face că, acolo unde este acum biserica, se afla un tranşeu cu punctul de comandă. Explozia unui obuz îi acoperă cu pământ pe el şi pe camaradul său Găvănescu; camarazii de luptă sar, îi dezgroapă şi scapă cu viaţă. Atunci se zice că Pamfil Şeicaru ar fi jurat ca pe acest loc, în spiritul datinei noastre strămoşeşti, să ridice o mănăstire".

"Drumul Eroilor"

Ridicarea complexului s-a desfăşurat între anii 1936 şi 1939, sub planurile arhitectului bucureştean Ştefan Peterneli, execuţia lucrărilor fiind condusă de inginerul Gheorghe Betelevici din Cernăuţi, cu Grigore Sârbu diriginte de şantier. Accesul spre locul unde se află astăzi mănăstirea s-a realizat prin amenajarea prin pădure a unui drum de acces pietruit, numit "Drumul Eroilor". Pe parcursul celor 1.500 de metri s-au ridicat şapte troiţe de popas, sculptate din stejar masiv, purtând dedicaţii pentru ostaşii din regimentele participante la luptele de la Alion, Cerna şi Orşova. Din nefericire, troiţele realizate de fraţii Popa, sculptori din Bucureşti, nu au biruit vicisitudinile vremii, fiind distruse. "Acolo se află o mănăstire ridicată de mine, pe a mea cheltuială, fără să cer nici o contribuţie de la stat şi nici prin subscripţie publică, întru pomenirea camarazilor mei morţi în anii războiului pentru realizarea Daciei", reproduce publicistul René Alecu de Flers cuvintele ctitorului în eseul "Pamfil Şeicaru - Aşa cum a fost".

Biserica mănăstirii, cu hramul "Adormirea Sfintei Ana", după numele mamei ctitorului, este ridicată din cunună de bârne în sistem Blockbau, pe o fundaţie de beton şi piatră şi acoperită cu şindrilă de brad. Pictura bisericii a fost realizată de I. Ivănescu, folosindu-se vopsele în ulei aduse din Spania şi Italia, dar se mai păstrează în prezent doar în turlă. Pridvorul bisericii şi al chiliilor este în formă de prispă, realizat în stil tradiţional românesc.

Vremuri de tristă amintire

Complexul monastic a fost alcătuit în forma literei U, cu biserica în centru flancată de două corpuri de chilii. Din înaltul dealului, mănăstirea oferea o privire de ansamblu asupra vechiului oraş Orşova şi a insulei turceşti Ada Kaleh, ambele scufundate de proiectul româno-sârb al hidrocentralei Porţile de Fier. Astăzi, mănăstirea veghează din înălţime noul oraş, relocat după modificările geografice din anii '60 ai secolului trecut.

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial şi instaurarea regimului comunist au marcat o perioadă de tristă amintire pentru ansamblul monastic "Sfânta Ana" din Orşova. Turla bisericii a fost acoperită de un grilaj, restul interiorului fiind îmbrăcat în anii '70 cu un strat de var alb. Catapeteasma sculptată în lemn de tei a fost strămutată în anul 1947 la Mănăstirea Timişeni din comuna Şag, judeţul Timiş. Statul comunist a transformat ansamblul, pe rând, în preventoriu TBC, tabără pentru copii sau bază turistică. În vecinătatea construcţiei iniţiale s-au ridicat mai multe spaţii de cazare şi un restaurant.

Renaşterea mănăstirii

La 2 decembrie 1990, preasfinţitul părinte Damaschin Severineanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Craiovei, a săvârşit slujba de sfinţire a Mănăstirii "Sfânta Ana" din Orşova. Între anii 1993 şi 1997, ansamblul monastic a fost supus unor ample lucrări de restaurare. Cum pictura originală s-a păstrat doar în turlă, renumitul pictor Grigore Popescu împreună cu soţia sa Maria au îmbrăcat interiorul bisericii în veşmânt nou. Sculptorul bucureştean Costel Moroiu a realizat noua catapeteasmă, stranele şi tronul arhieresc purtând efigia Sfântului Cuvios Nicodim de la Tismana, din lemn de paltin.

În toamna anului 1990, cu binecuvântarea mitropolitului de fericită amintire Nestor Vornicescu al Olteniei, un grup de măicuţe a fost transferat de la Mănăstirea Tismana la noul aşezământ monahal întemeiat la Orşova. Printre ele, şi maica stareţă a Mănăstirii "Sfânta Ana", stavrofora Iustina Popovici. Începutul a fost anevoios, însă, cu trecerea anilor, mănăstirea a lepădat povara vremilor de tristă amintire şi a devenit o oază de linişte sufletească pe malul Dunării.

Duhovnicul Mănăstirii "Sfânta Ana" din Orşova, protos. drd. Irineu Constantinoae, ne-a oferit un scurt istoric al aşezământului: "Pamfil Şeicaru, auzind ce s-a întâmplat cu mănăstirea lui, s-a hotărât, cu cinci ani înainte să moară, la 24 martie 1975, să doneze mănăstirea Patriarhiei Române din Bucureşti, printr-un act notarial emis la München, în Germania. În document numea ctitoria sa prinos de recunoştinţă ridicat "în memoria tuturor eroilor care au căzut pentru o Românie Mare". Propriu-zis, mănăstirea a fost înfiinţată după Revoluţie, în 1990, ca mănăstire de maici, sub jurisdicţia Mitropoliei Olteniei. Pictura originală de la Pamfil Şeicaru este numai în turlă, pentru că turla s-a astupat cu un grilaj, iar pictura bisericii a fost văruită. Pictura actuală este realizată de Grigore Popescu din Câmpulung Muscel, iar catapeteasma şi mobilierul bisericii de către Constantin Moroiu, din Bucureşti. În ultima vreme au fost ridicate clopotniţa mănăstirii şi altarul de vară, o casă de oaspeţi, clădire mansardată. În 1987 s-a construit un restaurant în vecinătatea mănăstirii de către statul român, iar în 1993, Guvernul României a aprobat donarea acestei clădiri Mănăstirii "Sfânta Ana"".

Părintele Irineu ne-a vorbit, de asemenea, despre viaţa cotidiană a mănăstirii: "Programul liturgic constă în săvârşirea Sfintei Liturghii şi a celor şapte Laude bisericeşti zilnic. Maicile au drept ascultare principală participarea la sfintele slujbe, iar în afara programului liturgic, activităţi în atelierul de pictură şi broderie. Orşova este singura zonă din ţară în care există climă temperat-continentală cu influenţe mediteraneene, asemănătoare celei din Sfântul Munte Athos, Grecia. Acest mediu este prielnic plantării unor fructe specifice: smochin, lotus, mandarin, nectarin sau kaki".

Ctitorul mănăstirii

Născut la 18 aprilie 1894 în comuna buzoiană Beceni, Pamfil Şeicaru a debutat ca jurnalist în anii studenţiei. Înrolat în Primul Război Mondial, a fost distins cu Ordinul "Mihai Viteazul" în rang de Cavaler de către regele Ferdinand şi cu "Croix de Guerre" din partea Guvernului francez. În ianuarie 1928, avea să fondeze ziarul "Curentul", al cărui director şi editorialist zilnic a fost până la evenimentele ce au provocat exilul său, în anul 1944. Redacţia ziarului "Curentul" se bucura, în anii '30 ai secolului trecut, de un sediu monumental şi o tipografie dintre cele mai moderne. Deopotrivă lăudat şi detestat, Pamfil Şeicaru rămâne în istoria presei româneşti unul dintre cei mai mari jurnalişti ai perioadei interbelice. Literatura română îl prezintă drept personaj în diverse opere semnate de mari autori: "Gorila" de Liviu Rebreanu, "Ultima oră" de Mihail Sebastian, "Întunecare" de Cezar Petrescu, "Sectarii" de Ion Agârbiceanu, "Sfârşit de mileniu" de Radu Tudoran, "Al optulea păcat" de Tudor Muşatescu, culminând cu personajul Grigore Patriciu din romanul "Delirul" de Marin Preda. Eugen Lovinescu îl numeşte "ultimul critic sămănătorist", care a moştenit de la Nicolae Iorga "mesianismul ideii naţionale, tonul pamfletar şi categoric, dezacordul faţă de epoca sa, la care s-au adăugat şi pasiuni ce n-au nimic cu literatura". Memoria camarazilor săi din prima conflagraţie mondială i-a rămas permanent în suflet şi a încercat să lase posterităţii monumente dedicate acestora. Mănăstirii "Sfânta Ana" şi Monumentului Eroilor de la Mărăşeşti li se adaugă "Monumentul Eroilor Români" de la Val du Roy (Soultzmatt, Alsacia), Franţa şi "Troiţa Eroilor Români" de la Staryi Krim, Ucraina. Copiii rămaşi orfani în urma războiului primeau îmbrăcăminte, hrană şi burse şcolare din partea jurnalistului român.

După trei mandate de deputat în Parlamentul României interbelice, în 1928, 1931 şi 1933, a primit misiuni diplomatice şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Una dintre acestea a fost la 9 august 1944, când, în urma întâlnirii cu mareşalul Ion Antonescu la Olăneşti, s-a stabilit organizarea unui centru de susţinere a cauzei naţionale antisovietice în faţa puterilor centrale, la Madrid. Evenimentele de la 23 august 1944 l-au găsit la Viena, în drum spre Madrid. În mai-iunie 1945, un "tribunal al poporului" instrumentează un simulacru de proces, judecă şi condamnă la moarte un lot de 12 ziarişti, printre care şi Pamfil Şeicaru, pentru "crime de dezastrul ţării". Cercetări recente au scos la iveală faptul că Pamfil Şeicaru avea să fie graţiat, în secret, printr-un decret al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, semnat de Nicolae Ceauşescu, la 12 decembrie 1966. Pamfil Şeicaru a trăit treizeci de ani de exil în Spania, după care s-a îndreptat spre Germania, stabilindu-se la Dachau, în landul Bavaria.

După jumătate de veac, din nou acasă

La 21 octombrie 1980 trecea la cele veşnice, fiind înmormântat în Germania. Rămăşiţele sale pământeşti au fost readuse în ţară la 17 februarie 1991 şi înhumate alături de părinţii săi în cimitirul "Sfânta Vineri" din Bucureşti. În anul 2005, la 20 octombrie, ctitorul Pamfil Şeicaru se întorcea pentru a-şi dormi somnul de veci în pridvorul mănăstirii sale. Iată cum descrie profesorul Juan Constantin Petroi acest eveniment: "Momentul de împlinire, de săvârşire a unui adevărat tot pentru sfânta noastră mănăstire a fost cel din octombrie 2005, atunci când osemintele ctitorului au fost aduse şi reînhumate aici. Se ştie că Pamfil Şeicaru a murit în 1980 în Germania, la Dachau, unde a şi fost înmormântat. Imediat după Revoluţie, în 1990, osemintele sale au fost aduse în ţară şi îngropate alături de părinţii săi, la cimitirul "Sfânta Vineri" din Bucureşti, în octombrie 2005 fiind reînhumate aici, în pridvorul mănăstirii pe care el a ctitorit-o şi, în felul acesta, ctitorul şi mănăstirea sunt la un loc. Este un prilej pentru pelerinii care trec pe aici de a vizita ctitoria sa, dar şi de a se reculege la mormântul celui care a fost Pamfil Şeicaru".

În anul 1995, în cadrul Mănăstirii "Sfânta Ana" a fost organizat un muzeu dedicat ctitorului Pamfil Şeicaru, în care sunt expuse documente, fotografii, cărţi, ziare şi alte obiecte ce amintesc activitatea jurnalistului român.

Pisania bisericii mănăstirii

"Cu vrerea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, ziditu-s-a această biserică între anii 1936 şi 1939, în cinstea eroilor căzuţi în Primul Război Mondial 1916-1918, cu hramul "Adormirea Sfintei Ana", 25 iulie, de către ctitorul Pamfil Şeicaru ca prinos de mulţumire lui Dumnezeu pentru salvarea vieţii lui, s-a împodobit cu pictură, sculptură, veşminte şi obiecte de slujbă, toate cu cheltuiala ctitorului. În perioada de dictatură comunistă, mănăstirea a fost ocupată de autorităţile laice, în care timp biserica a fost păgubită de pictură, înstrăinându-i-se sculptura etc. Din grija IPS mitropolit al Olteniei, acad. dr. Nestor Vornicescu, în 1990 a fost redată cultului ca mănăstire de maici, sub stăreţia maicii stareţe Iustina Popovici. Împodobirea din nou cu pictură, de pictorii Maria şi Grigore Popescu din Câmpulung Muscel, sculpturile de sculptorul Constantin Moroiu din Bucureşti, obiectele precum şi podoabele au fost realizate din donaţiile creştinilor care se socotesc în rândul ctitorilor. S-a desăvârşit această lucrare bineplăcută lui Dumnezeu, prin sfinţirea din nou ce s-a făcut în ziua de 25 iulie 1999 de către IPS Nestor Vornicescu, înconjurat de un ales sobor."