Șona, o lume înrudită cu văzduhul

Șona e o stare de visare. Un duh de linişte şi de blândeţe pluteşte parcă deasupra luncii frumoase a Oltului. Satul, aflat în imediata vecinătate a orașului Făgăraș, ar fi devenit, probabil, un loc fără suflete, pustiit până la dispariție, dacă pictorul Ștefan Câlția, care a copilărit aici, nu ar fi intuit că spațiul acesta unic poate fi salvat numai dacă reușești să salvezi sufletul locului. Astăzi, casa lui, restaurată integral, e centrul acestei lumi albastre, pe care cineva pare că a zugrăvit-o înmuind pensulele direct în cer.

La cinci kilometri distanță de Fă­găraș, ocolind pe lângă cetate, ținând drumul care se ondulează în tandem cu meandrele Oltului, ajungi degrabă la Șona. Cei care știu satul din picturile inegalabilului Ștefan Câlția vor recunoaște instinctiv acest univers în care albastrul și lumina se împrietenesc până la contopire. Cei care nu-l cunosc îl descoperă, îi gustă aerul, îi observă chipurile și se lasă impregnați de poveste. Iar povestea, la Șona, începe demult, odată cu primii sași stabiliți aici.

După unele surse, satul Șona (Schönau - lunca cea frumoasă, în traducere din germană) ar fi fost înființat pe malul drept al Oltului, în apropierea Cetății Făgărașului, la 1488. Apărat, în spate, de platoșa de monolit a dealurilor, având în față lucirile și zvârcolirile Oltului, așezarea a fost, în timp, acasă și pentru sași, și pentru români. Sașii au părăsit mai apoi aceste locuri, necăjiți de desele revărsări ale râului. Românii au rămas, adunați între zidurile zdravene, încălzite de soarele oglindit în Olt, strânși laolaltă de lumina Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”. Satul și-a numărat mai departe primăverile și iernile. Timpurile mai noi au împuținat numărul localnicilor. Comunitatea a îmbătrânit, a început să se micșoreze, iar multe case s-au ruinat. Dar duhul acestei lumi înrudite cu văzduhul n-a dispărut.

O lume reînsuflețită

Printre pietre și ruine, printre cărămizi vechi și pereți pe jumătate risipiți, crâmpeiele de albastru ale zidurilor au rezistat. Niște spărturi de cer prin care s-a putut întrezări din nou viitorul. Arhitectul Eugen Vaida, fondatorul Ambulanței pentru Monumente și membru fondator al Asociației Monumentum, pictorul Ștefan Câlția și membrii Asociației sătești „Șona noastră” au înțeles asta. Fațadele albastre au început să reapară în Șona, pictorul Câlția și-a cumpărat o casă care trăgea să moară și a restaurat-o. Azi e rezidență de creație pentru artiști și centrul în jurul căruia gravitează această planetă albastră. „Din 2017 încoace, sute de voluntari au venit la Șona, pentru a-și dărui timpul și priceperea. Programul educaţional amplu de la Şona, bazat pe întâlnirea dintre arhitectură vernaculară şi celelalte arte se desfăşoară pe o perioadă de 10 ani şi este iniţiat de Asociaţia Monumentum (asociație fondată în 2012 pentru a con­tribui la salvgardarea patrimoniului imobil și a arhitecturii tradiționale, n.r.), Fundaţia culturală «Ştefan Câlţia», în parteneriat cu Asociaţia sătească «Şona noastră». Și am început cu restaurarea fațadelor albastre, folosind materialele naturale, tehnicile, uneltele și rețetele vechi de tencuială”, spun cei de la Asociația „Șona noastră”.

Satul narator

Fațadele, cu albastrul lor fără margini, au fost doar primul pas. Dar cei care au salvat acest loc au în vedere un întreg program de revitalizare a satului. Copiii sunt vehiculul care poate duce moștenirea asta mai departe, așa că foarte multe ateliere de meșteșug și artă le sunt dedicate. 

Însă renașterea unui spațiu înseamnă să reușești să coși la loc bucățelele de poveste împrăștiate prin timp, pierdute pe după pereții năruiți, prin păienjenișul podurilor, prin cețurile memoriei celor care mai trăiesc aici. Iar firul cu care au fost cusute aceste crâmpeie e satul însuși, în diversele lui ipostaze - satul care povestește din fotografii îngălbenite, din grădini, de pe dea­luri, de pe banca din fața casei, de pe porțile prăbușite, din casele ce încă nu și-au găsit salvatorii. Așa mi s-a înfățișat și mie; așa i-am aflat povestea. 

Am străbătut străzile, am privit casele, am făcut popas la Fierăria lui Lazăr, am visat cu ochii deschiși în fața casei albastre a lui Ștefan Câlția, am cotit pe ulițe, am fotografiat ruine, am privit minute în șir fotografiile la scară mare instalate în fața porților rămase fără stăpân. Am urcat apoi La Movile, opt la număr, înalte de 20-30 de metri, amplasate pe două șiruri perfect paralele, pe care localnicii le numesc „guruieți”. Vestite pentru legendele lor, Movilele sunt un mic Everest al acestei lumi, de unde vezi toată Țara Făgărașului și munții ce o păzesc. Pretutindeni în această călătorie satul a jucat dublu rol - a fost și poveste, și povestitor. Iar la final am înțeles că, uneori, dragostea pentru un loc poate rămâne definitivă.

Mergeți la Șona, dacă ajungeți prin Ardeal. Și iubiți-o așa cum este - cu zidurile sale ruinate, cu ulițele și casele refăcute, ca un muzeu decupat din istoriile săsești, cu Movilele sale misterioase, pe care cineva a urcat la un moment dat, a rupt bucăți de cer și le-a lipit pe sub acoperișurile sătenilor, ca să facă și aici, pe pământ, o lume albastră.