Ultimii meşteşugari ai Bucovinei

Purtăm haine la fel de sintetice ca şi încălţămintea, mâncăm tot mai multe produse artificiale, dar am da orice să mai gustăm măcar o dată din bucatele bunicii, ori să petrecem o zi cap-coadă în aer curat, aproape de frumuseţile naturii. Pentru mulţi dintre copiii din ziua de azi, cuvântul „opincă“ este cu totul străin şi, în cel mai bun caz, ei şi-l amintesc de la ora de istorie. Nici nu şi-ar putea vedea picioarele înfăşurate în asemenea accesorii, purtate de strămoşii lor cu mult timp în urmă. Cât priveşte detaliile despre confecţionarea unui harnaşament, subiectul ar fi unul tabu chiar şi pentru părinţii lor. Am găsit, din păcate, doar doi meşteri populari în viaţă, unul de opinici şi un altul de hamuri, doi oameni care se încăpăţânează încă să practice meşteşuguri pe cale de dispariţie. Ceilalţi doi, la porţile cărora am bătut, nu au mai răspuns. Multe dintre obiectele realizate de aceşti oameni, deprinse parcă din Evul Mediu în accepţiunea omului modern, pot fi găsite, în schimb, la muzeu, acoperite de colbul anilor şi al amintirilor celor mai în vârstă.

Unde poţi găsi meşteri tradiţionali dacă nu în vatra satului, mai cu seamă în culcuşurile munţilor, acolo unde oamenii sunt mai ataşaţi de obiceiuri, de amintirea strămoşilor şi unde credinţa a conservat tradiţii de sute şi sute de ani. Preferă să fie consideraţi „sălbatici“ sau „primitivi“ de cei care le calcă satele, însă ei nu se lasă influenţaţi nicicum şi ştiu că legea străbună trebuie respectată şi urmată întocmai. Un asemenea neam îndărătnic, în sensul bun al cuvântului, este cel al bucovinenilor, pe care l-am pomenit deseori. Oameni primitori, închistaţi în credinţe şi obiceiuri moştenite din veacuri, sunt o sursă nesecată de inspiraţie, la fel ca şi locurile pitoreşti în care trăiesc.

Pe moş Valerian, meşterul de buciume, l-am găsit la el acasă, la Paltin, bolnav şi sleit de puteri, la fel precum casa şi atelierul în care lucra odată cu mult spor. Aproape toţi oamenii de pe valea Câmpulungului şi a Dornelor şi alţii de prin împrejurimi au buciume confecţionate de bătrân. Munca mâinilor lui s-a împărţit pe la fiecare casă şi cântă a bucurie la nunţi şi a tristeţe la înmormântări. Doar câţiva oameni ştiu să cânte din străvechiul bucium de care, fie că e nuntă sau îngropăciune, se leagă musai un ştergar curat, ţesut cu fir alb. Se infioară văile şi munţii la auzul sunetelor din goarnă, de parcă s-ar trezi o voce milenară din pădurile cele mai negre şi mai izolate. Este singurul meşter buciumaş, un altul mai tânăr care să-i urmeze în dibăcie nu a mai avut răbdarea şi nici interesul să înveţe meseria. Iar maestrul este prea bătrân să mai poată împărtăşi din tainele meşteşugului său.

Arta cioplirii lemnului a murit odată cu moş Ion Trufan

Mai departe, într-un sat aproape de graniţa cu Ucraina, la Izvoarele Sucevei, ar fi trebuit să-l găsesc pe Ion Trufan, un om care a făcut toată viaţa lui cofiţe, bărbânţe (recipiente de pus brânza), străchini, linguri, coşuri şi tot felul de ustensile necesare într-o gospodărie ţărănească. În urma lui Ion Trufan a rămas doar o căsuţă mică, pustiită, cu zăvor greu la intrare şi un corcoduş copt la poartă. Şi numele, cunoscut în sat şi cinstit. Sătenii gustă din roadele pomului şi zic cu voce tare: „Să fie de sufletul luâ âIon, săracuâ, că om bun şi tare îndămânos o mai fost“.

Odată cu moş Ion a murit şi meşteşugul pe care îl ştia de la tatăl său, fost prizonier de război, după cum spune o bătrână, sprijinită într-o bucată noduroasă de arin, curioasă peste măsură şi vorbăreaţă.

„Amu’, nu mai are cine ne face atâta amar de blide cât avem nevoie în bucătărie. Trebuie să merem la oraş să cumpărăm. Oamenii nu pot trăi cât pietrele, nu împărăţesc lumea oricât ar fi. Viaţa nu se poate cumpăra nici cu averile pământului, nici cu cele ale cerului. Ion a înfundat o bortă în pământ, aşa cum o să mă duc şi eu, şi n-a lăsat la nici un băitan mai tânăr să poate să lucre în continuare meseria. Or cheri toate, într-o zi, ca şi cum n-au fost pi lumi“, se caină mătuşa Coca.

Opincar la 71 de ani

Cât îl priveşte pe nenea Mircea Condrea, nu încape vorbă de lipsă de interes sau pasiune când vine vorba să stea zile întregi în atelierul din spatele casei sale din Vatra Moldoviţei să coase la opinici. Acum, la bătrâneţe, s-a apucat de meşteşug, la insistenţele nepotului Mihăiţă, membru în echipa de dansuri populare de la şcoala din sat. Azi i-a făcut nepotului o pereche de încălţări, mâine a continuat să facă şi colegilor lui, dornici să poarte bucăţile din piele naturală de vită, confortabile şi uşoare la dans. A mai trecut un timp şi vestea a umblat peste sate, a ajuns în oraşe, astfel încât a venit la poarta opincarului chiar şi o studentă de la Iaşi, dispusă să plătească oricât numai să aibă şi ea o pereche de opinici ca ale străbunicii. N-a costat-o mult, doar vreo 400 de mii de lei vechi, ieftin ca orice lucru muncit de un om pasionat, care mai mult îşi dăruieşte munca mâinilor sale, decât să o vândă. „După ce a murit tata, am luat toate piesele, potricale, cum se cheamă, şi am început să lucru de drag, fără să mă gândesc o clipă că aş putea să vând sau că ar mai fi cineva interesat în ziua de azi de aşa ceva. Am avut surpriza plăcută să aflu că e chiar aşa cum am gândit eu“, începe să povestească nenea Mircea.

„Face totul cu o plăcere neasemuită şi asta îi bucură sufletul“

Cinci sunt de toate piesele din metal cu care croieşte şi înfrumuseţează opincile meşterul Condrea. Mici şi boante, ele au fost păstrate şi dăruite din generaţie în generaţie, odată cu întreaga moşie lăsată cu limbă de moarte moştenitorilor. Aparent simplu de confecţionat, munca la o pereche de opinci pentru un adult durează între şase, opt ore, aproape cât o zi întreagă de serviciu. În cazul în care meşterul de opinci este preocupat cu treburile gospodăreşti şi se întâmplă să înceapă de dimineaţă o pereche de încălţări, nu se culcă până când nu termină ce a început. La lumina veiozei, în chioşcul din spatele curţii, cu Ică, căţelul alintat al familiei, care aplaudă de unul singur la comandă, stă până târziu, în creierii nopţii. Doar el şi greierii care cântă în gura mare de sub palele de fân proaspăt cosit. Câteodată, îi mai ţine companie şi soţia sa, responsabilă cu împletirea aţelor care încheie opincile, un fel de şnururi, sucite în trei sau patru fire din lână neagră de oaie. Artemizia Condrea explică: „Aţele trebuie să fie de culoare închisă, ca să iasă în evidenţă pe ciorapul alb din lână. Aţele se împletesc în patru sau în trei, dar prefer, să le împletesc în trei părţi pentru că sunt mai finuţe şi se mânuiesc mai uşor. Dacă se întâmplă să nu fiu lângă soţul meu când lucrează, vine până în casă după mine să îmi ceară părerea dacă e bun ce face, dacă am vreo observaţie. Tot ceea ce face, face dintr-o plăcere neasemuită şi asta îi bucură sufletul“.

Cum se fac opincile

Pentru confecţionarea unei opinci este nevoie de o bucată de piele de vită bătrână, sau de porc, prelucrată, care se croieşte după măsura clientului. Apoi se taie pe laterale două cureluşe, care închid practic opinca în partea din spate, după care se face gurguiul, moţul din vârf cu care se începe, de fapt, croiul încălţămintei. Bătrânii din sat spun că un bărbat sau o femeie, cu cât aveau gurguiul la opinici mai mare, cu atât se remarcau, ceea ce însemna că respectivii erau bogaţi. Dacă moţul era mic, aproape nesesizabil, oamenii aceia erau poziţionaţi pe o scară socială inferioară.

După ce opincile se însailă cu cureluşele trecute prin nişte găuri mici, urmează ornarea sau împodobirea lor, „încât să arate precum o sanda, adică cât mai frumos. În acelaşi fel se fac şi opincile, ca să fie cât mai mândre şi să poată fi purtate cu drag“, este de părere bărbatul.

La urmă, se pun aţele, se încing sub formă de „x“ şi se asortează doar la costumul popular, după cum spune meşterul care, în vremea copilăriei, a purtat opinci, la fel ca şi tatăl şi bunicul său. Bătrânul Condrea a purtat opinci toată viaţa, că aşa erau timpurile atunci. În pădure, pe câmp, iarna sau vara, el nu a îndurat ger sau căldură. Şi a trăit 95 de ani, fără să se plângă de dureri reumatismale sau să fi suferit răceli crunte. Ţine minte Condrea, opincarul, cum oamenii copilăriei lui îşi făceau „la comandă“ încălţăminte nouă, cu prilejul sărbătorilor de Crăciun şi de Paşte. Deşi îi sunt dragi, mărturiseşte că dânsul nu ar mai purta la anii lui, 71 la număr, nu de alta dar „trebuie să-mi fac nădragi noi“.

Opincile dichisite la Vatra Moldoviţei, spune moş Condrea, se mai numesc şi „ungureşti“, tocmai pentru că sunt împodobite cu încreţituri şi cu motive florale. Cele româneşti, cum purtau odată bunicii, sunt mai simple, mai uşor de confecţionat, dar nu au rafinamentul celorlalte.

Curelarul Solcan, omul care face harnaşamente

Ţinuturile Bucovinei mai sunt recunoscute şi pentru caii lor frumoşi şi puternici, huţuli în mare parte. Frumuseţea unui cal nu constă doar într-o crupă plină, păr lucios şi pântece rotund, ci şi în harnaşamentul pe care-l poartă. Iubitori de cai şi făloşi nevoie mare cu propriile exemplare, mai ales în zile de sărbătoare, cu care se etalează călări, oamenii munţilor ar da oricât pentru un ham frumos lucrat şi trainic. Îşi doresc ce e mai bun pentru propriile animale şi poate de multe ori îşi rup de la gură ca să-şi vadă animalul sătul, mai frumos decât al vecinului de peste gard.

De la 15 ani, de când face hamuri, Ştefan Solcan, tot din Vatra Moldoviţei, a prins „năravul“ clientului, care vrea să fie „servit“ în scurt timp şi să plătească, în schimbul „mărfii“, dacă se poate, cât mai puţini bani. Doar că Ştefan Solcan nu întinde vorba prea mult, spune omului când poate şi dacă poate să-l ajute, şi dacă înţelege, bine, şi dacă nu înţelege, iarăşi e bine, pentru că, într-un final, clientul tot la el vine. Este cunoscut ca unul dintre cei mai pricepuţi curelari, dacă nu cumva cel mai priceput din Bucovina.

Lucrează de dimineaţa până seara la bucăţi imense şi groase din piele de vită. Este mai tot timpul singur în atelierul din podul casei şi coboară la prânz să mănânce şi seara la culcare. Aşa se ştie de o viaţă. Aşa îl ştie şi soţia, şi copiii, ba chiar şi nepoţii de o şchioapă, care mai scârţâie din când în când uşa atelierului cât să dea „un pup moşului“, după cum spune micuţa Ştefania.

„La meserie sunt calm, dar la alte treburi mă enervez straşnic“

„Nu mă plictisesc deloc, pe cuvânt. La meserie sunt calm, dar la alte treburi mă enervez straşnic. Eu lucrez astea de atâţia amar de ani şi tot nu m-am plictisit. Deloc, deloc. Seara e răcoare bună. Dimineaţa la fel. Aici nu mă plouă, nu mă ninge, sunt acasă, nu fac deplasări“, spune meseriaşul, care vorbeşte rar, cu privirea concentrată mai mult la cele două ace cu care străpunge bucata de piele neagră. Totul este lucrat manual, la cele două maşini vechi coase curelele mai subţiri. De dimineaţă, de la patru jumătate, cinci, şi până seara la nouă, câteodată chiar şi zece, nu se urneşte de pe scăunoaie, o bancuţă din lemn pe care stă şi care are la un capăt, sub forma unui cap, două bucăţi de lemn, ca o menghină, în care se prinde pielea pentru a fi mai uşor de mânuit la cusut. Scăunoaia, cum i se zice în limbaj regional, are forma unui cal din lemn.

Aţa cu care coase fiecare componentă în parte a hamului (pieptar, gâtar, spătar, curea de spate, trupar, vânar, lăturaşi, hăţuri, căpăstru) este din cânepă răsucită în mai multe fire. După ce o îmbibă în smoală, curelarul netezeşte cânepa cu ceară curată, să nu prindă apă şi să nu se scămoşeze la cusut. Săptămânal, face două hamuri şi munceşte exact după tehnica folosită de înaintaşii lui. Nu a mai adăugat nici un artificiu. Poate de aceea lucrul care iese din mâinile curelarului este atât de trainic, iar oamenii sunt tot timpul mulţumiţi şi plătesc pentru o comandă în jur de şapte, opt milioane. Dacă un ham este bine întreţinut, adică nu este lăsat în ploaie sau în umezeală, şi este protejat cu vitamină specială pentru piele, el poate rezista şi 15-20 de ani.

Ştefan Solcan spune că i se întâmplă să meargă pe la Gura Humorului sau prin zonele învecinate şi să-şi recunoască harnaşamentele pe caii care trec în galop pe lângă el. Atunci satisfacţia este deplină şi simte cum zilele petrecute de unul singur în atelier, ca un pustnic, nu au fost în zadar.

Un atelier, un radio şi multă concentrare

Cât timp răspunde întrebărilor, nu ridică ochii din acele care trec ca prin unt prin materialul de culoare închisă. Trebuie forţă şi precizie. Meşterul este foarte pasionat şi îi face o deosebită plăcere să practice meseria pe care o ştie de o viaţă. Nici radioul pe care îl ţine permanent în atelier nu-l aude: „Am radio în atelier. Prea puţin îl aud. Îl las să hodorogească în voia cea bună, ca să nu fiu singur. Dacă mă întreabă unul ce s-a spus la aparat, nu ştiu să-i răspund. Eu sunt atent aici“. La fel se întâmplă şi cu clienţii care îi trec pragul şi care îl ţin de vorbă, dar pe care nici nu-i aude, atât e de concentrat.

Ca orice meseriaş care se „respectă“, propriul cal are un ham, dar nu se poate lăuda că e cel mai frumos. O recunoaşte de unul singur amuzat: „Îmi plac caii foarte tare. Şi eu am un cal cu care îmi fac treburile pe lângă casă. Mă bucur de el în fiecare zi. Pentru că sunt ocupat mereu să fac mai întâi oamenilor care vin la mine hamuri pentru caii lor, eu nu pot spune că am un ham extraordinar. Am şi eu unul, bineînţeles, care nu e urât, dar nici frumos“.

La 54 de ani, Ştefan Solcan a împodobit nenumăraţi cai cu răbdarea şi osteneala lui. E bărbat tânăr, în putere, care va mai coase şi de acum înainte alte şi alte harnaşamente. Până când o să mai stea deschis geamul de la primul nivel al casei sale, oamenii vor şti că pot merge la curelarul priceput să coase hamuri cailor. După aceea... „După aceea, oamenii or deveni poate aşa de buieci (bogaţi, îndestulaţi) încât nu or mai avea nevoie de cai ca animale de tracţiune, iar la plimbare or merge cu maşini, ca să fie poluarea de două degete pe pereţii caselor. Aşa, ca să fim şi noi în rând cu lumea bună“, conchide posac bărbatul.