Un pelerinaj de demult al Sfântului Dimitrie cel Nou

Anul 1946 părea să facă uitate rănile războiului recent încheiat. Așezările începeau să se cureţe de ruine și liniștea se reașeza peste țara ținută sub ocupație de trupele sovietice. Sosirea verii promitea o recoltă bună. Dar după episodul din 1945, seceta și căldurile infernale au revenit, distrugând recoltele. Populația s-a înfometat peste noapte, oamenii întorcân­du-se cu fața spre cer pentru a implora divinitatea să slobozească zăgazurile ploilor. În acel an, Patriarhul Nicodim Munteanu a binecuvântat un pelerinaj cu moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, eveniment foarte puțin cunoscut, care a ajuns și în satul ilfovean Păș­­cani, actuala comună Moara Vlăsiei.

În primăvara lui 1946, generalul Constantin Sănătescu, apropiat al regelui Mihai, unul dintre organizatorii loviturii de stat din 23 august 1944, desemnat preșe­dinte al Consiliului de Miniștri, apoi şef al Marelui Stat Major, care avea cea mai mare soldă dintre ofiţeri, își vindea un cal de serviciu și mai multe obiecte personale pentru a face faţă scumpetei. Recentul guvern Groza n-a luat seceta în serios, care avea să producă un adevărat genocid prin înfometare. Autorită­țile au ordonat falsificarea buletinelor de deces, foametea fiind interzisă în acte. Pe câmpuri plantele se uscau, insectele devorau ce mai rămăsese din vegetație, în timp ce puterea executivă era interesată mai mult de propaganda în vederea alegerilor.

Minunea sfântului aducător de ploaie

În țară, cotele impuse de auto­rități sărăciseră populația, inflația și specula explodaseră, pâinea, covrigii și chiflele deveniseră produse de lux, iar zone întinse, mai ales din Moldova și Muntenia, erau calamitate. Prin unele locuri oamenii începuseră să mănânce ierburi, huma de pe pereți, lipici, clei, harna­șamentele din piele ale cailor, zeamă de turte de floarea-soarelui, terci de tărâțe, făină de ghindă, îmbolnăvindu-se. Sau să ia cu asalt așa-numitele „trenuri ale foamei” căutând de mâncare în părțile în care seceta nu făcuse încă prăpăd. Prin unele sate se înregistrau chiar și 61 de grade Celsius la umbră. Peste 54.000 de copii din regiunile sărăcite ale țării au fost mutaţi în zone mai puţin afectate de dezastru. Subnutriţi, bolnavi și zdrenţăroşi, au fost ţinuţi benevol de familii din Transilvania, Banat și Oltenia, ori în instituţii şi în cămine. Unii dintre ei au fost găzduiţi temporar în familii din Polonia şi din Bulgaria. Până și câinii erau omorâți, fiind acuzați că rod știuleții cu boabele în lapte! În unele locuri au fost semnalate chiar și cazuri de canibalism, iar mii de români se stingeau zilnic de foame.

În timp ce seceta făcea prăpăd și prin sate paparudele îmbrăcate sumar în lujeri de boji invocau ploaia, udate cu apă de săteni, țăranii credincioși din satul ilfovean Păș­cani se adresau Patriarhiei Române solicitând aducerea în așe­zarea lor a moaștelor Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou din Basarabi, care ocroteau Capitala și împrejurimile din anul 1774. „Din ceea ce mi-au povestit consilierii mai în vârstă ai parohiei, în 1946, în timpul secetei, credincioșii au solicitat Patriarhiei, probabil chiar Patriarhului Nicodim Munteanu, aducerea în pelerinaj a moaștelor Sfântului Dimitrie cel Nou (Basarabov) și în parohia lor, cerere care le-a fost aprobată. Astfel, în vara aceluiași an, racla cu moaș­tele sfântului a ajuns și la Pășcani, purtată într-un car tras de boi, după ce trecuse prin alte așezări din zonă. În momentul în care sătenii însoțeau moaștele spre ogoarele lor din marginea satului pârjolite de soarele dogoritor, trecând pe podul de pământ care unește malurile Cociovariștei, s-a pogorât un nor și a început să plouă. Boii nu au mai putut să meargă și s-au oprit pe dealul de deasupra satului, iar soborul de preoți a săvârșit acolo o sfântă slujbă, mulțumind Mântuitorului Hristos și Sfântului Dimitrie pentru faptul că li s-a împlinit dorința. În același an, sătenii au primit în dar din pădurea apropiată un trunchi de stejar, din care un credincios din parohie a cioplit o cruce mare pe care au aşezat-o în locul acela, ca semn al poposirii sfântului. Crucea este păstrată și venerată și astăzi cu mare evlavie. Pe ea este inscrip­ționat următorul text: «Această sfântă cruce e făcută de sătenii comunei Pășcani pentru sfintele moaște ale Sfântului Dimitrie, la 26 octombrie 1946»”, ne-a mărturisit părintele pensionar Ștefan Niță, fost paroh la Pășcani, unde slujește din 1985, cu care am discutat recent.

Minunea care s-a petrecut atunci a rămas înscrisă în memoria oamenilor: „În timpul slujirii mele ca paroh aici, enoriașii au împrejmuit și au ridicat un acoperiș deasupra sfintei cruci pentru a o proteja, locul devenind un punct sfânt de rugăciune pentru cei care nu puteau ajunge la biserică. În timp, icoana sfântului care fusese pusă pe cruce la vremea respectivă s-a deteriorat. Eu am tot căutat o alta, dar nu am găsit. Când moaștele sfântului au fost mutate la Paraclisul Patriarhal «Sfântul Spiridon»-Nou pentru opt luni, deoarece Catedrala Patriarhală se afla în ample lucrări de reparație, am petrecut și eu, ca preot al arhiepiscopiei, momente de reculegere și slujire la racla în care se află depus trupul sfântului care ne-a vizitat în 1946. Atunci am văzut acolo și o icoană cu chipul său. După ce am povestit despre pelerinajul din parohia pe care o păstoream, am primit în dar acea icoană, pe care am fixat-o pe crucea ridicată în enoria noastră. Trecerea moaș­telor sfântului ocrotitor al Bucu­reștilor prin Pășcani nu a fost consemnată, după câte știu, pe nicăieri. Nici în documentele de arhivă ale enoriei, nici în alte scrieri, probabil de teama regimului comunist al lui Petru Groza, care tocmai se instaurase la conducerea țării. Evenimentul însă a rămas fixat definitiv în memoria colectivă a comunității și este viu și astăzi. Dovadă faptul că, pe 24 iulie 2022, enoriașii ne-au solicitat rostirea unor rugăciuni în locul respectiv pentru invocarea ploii. După ce am stropit cu apă sfințită crucea și terenul din jur, imediat a început să plouă. Nu foarte tare, dar s-a simțit mirosul ploii în praful încins de pe drum. Cei prezenți la procesiune au dat slavă lui Dumnezeu pentru ascultarea rugăciunilor noastre, regretând că nu au fost în număr mai mare, ca Atotputernicul să binecuvânteze cu o ploaie mai consistentă pământurile însetate de apă. Când am aflat de pelerinajul Sfântului Dimitrie, de la a cărui depunere a moaștelor în Catedrala Patriarhală se împlinesc 250 de ani, la primul cerc pastoral organizat în acest an mi-am manifestat dorința de a mai fi vizitați încă o dată de moaștele sale, care au adus atâta bucurie și belșug de ploaie peste pământurile noastre în urmă cu 78 de ani”, a mai spus părintele Ștefan Niță.

Puterea locului în care au poposit moaștele

Nea Constantin Paraschiv, de 85 de ani, își amintește și el ziua în care au fost aduse moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou în satul lor. „Aveam vreo șapte ani. Părinții mei erau foarte credincioși, mergeau în fiecare duminică la biserică. De la ei știu că credincioșii au discutat cu preotul să solicite Patriarhiei aducerea moaștelor sfântului în sat, pentru că era mare nevoie de ploaie. Când a ajuns sfântul pe deal, sătenii au așezat acolo o masă și două steaguri bisericești. Se umpluse poiana de oameni de la noi și din împrejurimi, cu lumânări aprinse. Copil fiind, nu prea eram atent la slujbă, așa că m-am dus spre lac. Și acolo am văzut o broască țestoasă la suprafață, ieșită parcă să asculte slujba. Când aproape să se termine, a venit o ploaie de a umplut pământul de apă. În anul acela s-a făcut porumbu’. Grâul nu s-a făcut. Lumea îl jumulea și-l bătea cu ciomagul pentru câteva boabe. Cine avea mai mult, venea la tata să-l treiere la batoză, și tata nu le lua nici un ban, că era lumea săracă și înfometată. Vara anului următor a fost mai mare seceta. Doar prin partea Ardealului și prin Oltenia se făcuseră bucatele. Lumea de aici lua trenul numit «trenul foamea», sau «trenul foamei», și mergea prin părțile alea să cumpere câte ceva de mâncare. Țăranii de la noi făceau mămăligă din sămânță de mături sau din mei. Multă lume s-a îmbolnăvit pe timpul ăla și mulți au murit. Crucea de pe deal a fost adusă de tata cu căruța, dar nu mai știu de unde. De atunci, în fiecare an, când este nevoie de ploaie, ne rugăm acolo, împreună cu preotul”, ne spune bătrânul.

Mihai Ivan, de 88 de ani, era elev la școala din sat, în clasa a doua, în 1946. „Când au venit cu moaștele, părinții noștri au mers la domnul învățător și l-au rugat să iasă în întâmpinarea cortegiului cu copiii, să stropească drumul înaintea moaște­lor cu apă. Când s-a terminat slujba de pe deal, lumea a sărutat moaș­tele, iar până seara a și venit ploaia. Da, ploaie, nu așa! În 1948 s-a mâncat porumb fiert până la Crăciun! Ni se dăduseră de la stat câte cinci kilograme de boabe înmuiate în gaz, ca să nu le mâncăm, pe care părinții noștri le-au semănat. Pe vremea aia un kil de mălai costa un milion de lei! Așa de mare era foametea. De la slujba aia nu prea am mai avut secete în sat, până acum vreo doi ani”, ne-a povestit și acesta.

Anul următor a fost şi mai greu: „Și eu am stropit cu apă drumul ăsta din fața casei noastre pe care erau purtate moaștele, pentru că eram școlar pe vremea aia. Preot era Urseanu Ion, sau Urseanu Marin, nu mai știu care din ei. Ni se spusese să stropim cu apă înaintea moaștelor ca să vină ploaia. Dacă în 1946 oamenii mai aveau bucate din anul dinainte, în 1947 a fost sărăcie mare, foamete, căci grâul semănat în toamnă se uscase aproape în întregime. În Vlașca plouase și se făcuseră bucatele. De aceea părinții noștri mergeau acolo, își vindeau lucrurile de prin casă, hainele și salbele de aur ale fetelor de măritat ca să poată face rost de bani, să cumpere grâu și porumb. Cei de prin Moldova, unde seceta făcuse prăpăd, plecau cu «trenurile foamei» prin Oltenia, prin Ardeal, prin Vlașca, să facă rost de mâncare. La noi, în 1946, din cauza secetei secase gârla, iar prin vad se făcuse cărare pe care mergeau oamenii. Fântânile secaseră aproape de tot și ele. În 1947 statul ne-a dat boabe de porumb din America, pe care oamenii l-au semănat, și care a crescut aproape doi metri înălțime! La pelerinajul din 1946 a ieșit tot satul, deoarece credința era mare. Acum nu mai e. Părinții noștri, care scăpaseră vii din cele două războaie, ne spuneau că o să ajungă pe cer păsări cu ciocul de fier. Este așa acum? O să cadă foc din cer. Cade acum foc din cer în Ucraina? O să păcătuiască părinții cu copiii. Este așa astăzi? O mare cădere morală a omului. Am ajuns să plătim și fumul de pe coș. Oamenii din acele vremuri erau și mai credincioși, și mai deștepți decât noi, cei de astăzi. Dar ăsta este mersul lumii. Doar Dumnezeu ne mai poate salva!”, ne-a spus și nea Vasile Dobre, un bătrân de 87 de ani din Pășcani.

Părintele paroh Răzvan Munteanu, care slujește în sat de doar un an și jumătate, ne-a mărturisit: „Am găsit aici o comunitate foarte atașată de biserică. După evenimentul din 1946 s-a format o evlavie deosebită față de Sfântul Dimitrie cel Nou și de locul în care au poposit moaștele sale. Oamenii îi simt puterea. Locul acela de pe deal este special. În sat se află ridicate și alte cruci vechi, care probabil marchează evenimente deosebite în istoria comunității. În curtea bisericii, de pildă, există două cruci masive din lemn, una ridicată în memoria eroilor satului din cele două războaie mondiale, și cealaltă pentru pomenirea țăranilor morți în timpul Răscoalei din 1907. La șosea, în dreptul străzii bisericii vechi, mai există o cruce monument, ridicată după 1989 în amintirea eroilor neamului, sfințită în 1996, care a fost înălțată prin grija și prin jertfa părintelui Ștefan Niță”.

Pe o ploaie măruntă, amintind parcă de minunea petrecută cu 78 de ani în urmă, când credincioșii din Pășcani au fost vizitați și binecuvântați de Sfântul Dimitrie cel Nou, am urcat și noi împreună cu cei doi preoți la crucea de pe deal pentru a ne închina în acel loc sfânt. În vale, Cociovariștea își limpezea chipul împrimăvărat, lișițele și rațele sălbatice își curățau penele, iar păpurișul trezit la viață după o iarnă săracă și nedecisă își scutura țoalele veștejite. Șerpi bănuiți prin hățișuri năpârleau frecându-și trupurile fusiforme de ierburi și pietre, iar câteva broaște țestoase pluteau la suprafața apei ascultând și acum, ca și atunci, cuvintele Acatistului: „Apărătorule al nostru din nevoi, pentru lucrarea de multe minuni laude de mulțumiri aducem ție, noi, nevrednicii; și ca cel ce ești minunat și preamilostiv, izbăvește-ne pe noi din toate nevoile ca să cântăm ție: Bucură-te, făcătorule de minuni, Sfinte Părinte Dimitrie!”