„Arta conversaţiei“

Cine trece zilnic pe culoarele policlinicii universitare nu se poate să nu observe cozile lungi din dreptul cabinetelor medicale. Aşteptarea îndelungată, la un om care deja are suferinţe fizice, influenţează nefavorabil şi psihicul său. De acest fapt, medicul trebuie să ţină seama, atunci când pacientul îi trece pragul. Scriu aceasta deoarece medicul poate contribui la vindecarea bolnavului. Tratamentul nu este pe deplin eficient dacă nu se adaugă şi componenta psihologică, oferită de către medic.

Psihoterapia efectuată pentru fiecare bolnav are rolul să susţină şi să întărească nădejdea acestuia, voinţa lui de vindecare.

Numeroase cercetări atestă că bolnavii care au încredere în Dumnezeu şi în medic se vindecă mai rapid, datorită efectului stimulator asupra sistemelor proprii de apărare ale organismului. Are loc, de fapt, un transfer de energie spirituală de la medic la bolnav. Această operaţie implică, mai întâi, apropierea sufletească a bolnavului de medic, câştigarea încrederii pacientului şi, ulterior, influenţarea psihologică a acestuia.

După cum a subliniat şi profesorul A. Păunescu Podreanu, "numai prin afecţiune se poate realiza apropierea sufletească a bolnavului, care constituie punctul de plecare şi elementul de bază al psihoterapiei curente, pârghia esenţială în stabilirea punţii de influenţă psihologică medic-bolnav".

Majoritatea bolnavilor sunt dornici de afecţiune, iar dacă medicul are un minimum de bunăvoinţă, transferul psihologic amintit mai sus se stabileşte cu uşurinţă. Sunt medici care au o personalitate deosebită, care exercită o adevărată atracţie şi seducţie a pacientului, încât îl pot manevra (în sensul bun al cuvântului) să respecte întocmai tratamentul prescris.

Indubitabil, există şi bolnavi de alt tip: rezervaţi, pesimişti sau chiar recalcitranţi. În aceste cazuri, comunicarea cu medicul este mai dificilă, iar sarcina acestuia mult mai grea. În acest context, medicul trebuie să se adapteze cât mai bine psihologiei bolnavului, să-i arate că i-a înţeles situaţia, să nu-l contrazică de la primul contact şi să nu încerce să-l "pună la punct" cu severitate. Evident, acest lucru nu este uşor de făcut, deoarece cere timp şi răbdare, în condiţiile în care afară se găsesc şi alţi pacienţi nerăbdători.

Abia după ce, printr-o discuţie preliminară, medicul a căpătat încrederea bolnavului, poate trece la întrebări legate de tulburările patologice şi, ulterior, la sfaturi şi prescripţii medicale. Trebuie luat în considerare şi faptul că simpla relatare a suferinţelor de către bolnav constituie un act terapeutic. Vorbind, bolnavul se descarcă de starea lui de tensiune emotivă, îşi atenuează anxietăţile şi, privind către medicul care îl ascultă, cu bunăvoinţă şi înţelegere, trece, treptat, spre o stare de calm. Majoritatea bolnavilor sunt credincioşi şi speră că vindecarea lor se va produce şi prin intermediul medicului. Îmi amintesc de un strălucit profesor de medicină, care obişnuia să spună bolnavului: "eu te tratez, dar Dumnezeu te vindecă".

Din aceste motive, medicul trebuie să ştie să utilizeze cât mai bine situaţia, vorbirea, limbajul, într-un cuvânt, arta conversaţiei psihoterapeutice. Nu în ultimul rând, trebuie să aibă şi simţul umorului, pentru că aşa poate câştiga uneori simpatia bolnavului sau poate preţui, la rândul lui, calităţile acestuia. În final, iată o mostră de umor medical:

Medicul: - Obişnuieşti să bei, domnule?

Pacientul: - Să vă spun drept, domnâ doctor, nu prea, dar dacă faceţi cinste...