Cum trebuie abordată boala Alzheimer

Boala Alzheimer reprezintă o formă particulară de demenţă, caracterizată prin tulburări de memorie şi limbaj, modificări psihologice şi psihiatrice, dar şi alterarea activităţii cotidiene. Potrivit statisticilor, afectează 6% din populaţia de peste 65 de ani.

Această afecţiune este o tulburare neurodegenerativă cronică progresivă, caracterizată prin trei grupuri principale de simptome:

v disfuncţia cognitivă, ce include pierderea memoriei, tulburări de limbaj şi pierderea nivelului superior de abilităţi de planificare şi de coordonare intelectuală;

v simptome psihice şi tulburări comportamentale: agitaţie, delir, halucinaţii, depresie;

v tulburări legate de efectuarea activităţilor cotidiene (cumpărături, şofat).

Simptomele bolii Alzheimer progresează, de la pierderi de memorie şi până la demenţă severă. Studiile efectuate la nivelul populaţiei în vârstă sugerează că alterările în sfera cognitivă pot fi observate cu mai mulţi ani înainte de a fi pus diagnosticul.

În stadiul precoce al bolii, modificările cognitive pot rămâne relativ constante timp de mai mulţi ani, persoana afectată prezentând anumite manifestări specifice: pierderea de memorie, confirmată de un aparţinător, activităţile cotidiene sunt realizate corespunzător şi nu sunt semne de demenţă.

Investigaţiile imagistice pot identifica modificări cerebrale precoce, dar nu pot depista cu precizie persoanele cu alterare cognitivă uşoară, care vor dezvolta, ulterior, boala Alzheimer.

Această formă uşoară de boală poate dura între doi şi cinci ani, timp în care se degradează memoria semantică, adică stocarea cunoştinţelor generale, cât şi cea implicită, care reprezintă influenţa non-conştientă a experienţelor anterioare asupra performanţei ulterioare.

Acuza iniţială, în boala Alzheimer, constă în pierderea memoriei, cu debut treptat, fiind adesea atribuită în mod greşit îmbătrânirii normale. Pe lângă pierderea memoriei apar şi dificultăţi în găsirea cuvintelor. Suspiciunea de demenţă este justificată numai atunci când simptomele interferează semnificativ cu activităţile sociale şi profesionale. De asemenea, modificările emoţionale sunt frecvente: apar depresia, anxietatea, agitaţia şi delirul.

Diagnostic şi tratament

Diagnosticul clinic al bolii se bazează şi pe informaţiile furnizate de aparţinători: se evaluează statusul mental, se realizează examenul clinic, care se bazează pe semne vasculare şi neurologice. În declanşarea bolii sunt implicaţi mai mulţi factori de risc: vârsta avansată, antecedentele familiale, traumatismele cerebrale, hipertensiunea arterială, diabetul, hipercolesterolemia, fibrilaţia atrială, activitate fizică şi cognitivă redusă.

Potrivit datelor medicale, 10-14% dintre rudele de gradul I ale celor afectaţi pot fi diagnosticate, şi ele, cu boala Alzheimer.

În diagnosticul şi tratamentul bolii este necesară colaborarea între diverse specialităţi medicale. Medicii de familie sunt cei care îşi cunosc şi îşi înţeleg pacienţii, iar colaborarea acestora cu medicii specialişti este esenţială în îngrijirea acestor bolnavi. De asemenea, este foarte important ca demersurile terapeutice să fie individualizate şi să se stabilească o bună relaţie între persoana bolnavă şi cei care o îngrijesc.

Aşa-zisele tratamente medicamentoase nu sunt eficiente în cazul pierderilor de memorie, deşi tehnicile de păstrare a memoriei pot să le ofere bolnavilor cu Alzheimer un anumit sprijin şi să le amelioreze calitatea vieţii, ceea ce duce la îmbunătăţirea capacităţii de efectuare a activităţilor cotidiene.

Apariţia bolii Alzheimer în familie reprezintă o sursă de stres şi o sarcină dificilă pentru aparţinători. Există însă programe ce implică atât pacienţii, cât şi familiile lor, adaptate nevoilor aparţinătorilor, care dau rezultate foarte bune, care includ sesiuni de educaţie, suport de grup şi instruire practică.