Despre costurile medicamentelor

Nu mai fusesem în Philadelphia de 36 de ani, de când avusesem şansa de a lucra, un an academic, la primul institut de cancer din lume (situat în Buffallo - New York). Cu acel prilej, am avut ocazia să vizitez marile oraşe de pe coasta de est ca Boston, New York, Baltimore, Washington D.C. şi, aşa cum am scris mai sus, Philadelphia. Din acest din urmă oraş mi-au rămas de atunci în minte două repere importante şi anume: primăria, pe al cărei turn semeţ se află statuia lui William Penn, unul dintre întemeietorii statului nord-american (USA); prezenţa, în Muzeul de Artă Modernă din Philadelphia, a unui număr impresionant de lucrări ale marelui Brâncuşi, prezentat ca sculptor francez de origine română. Din păcate, o astfel de prezentare nu este o eroare, deoarece marele sculptor, după ce i s-a refuzat de către statul roman oferta de a-şi dona operele sale României, le-a oferit Franţei, solicitând şi cetăţenia franceză, pe care nu o ceruse zeci de ani, deşi locuia în Franţa.

După 36 de ani, am constatat că una dintre regulile locului, şi anume aceea de a nu se construi în centrul oraşului nici o clădire mai înaltă decât turnul primăriei, fusese abandonată. Câteva zeci de zgârie-nori înconjurau acum statuia lui Penn, nelăsând liber decât un culoar care lega primăria de Muzeul de Artă Modernă a Philadelphiei, unde lucrările lui Brâncuşi se găsesc în continuare aşezate la mare cinste.

Prezenţa mea în acest mare oraş a fost însă motivată de participarea la întrunirea anuală a Asociaţiei Americane de Farmacologie Clinică, la care am fost invitat să particip cu o comunicare. Timp de trei zile, aproape 400 de specialişti în domeniul politicii medicamentului şi al experimentării clinice a acestuia au discutat aspecte importante legate de medicament. Dintre acestea aş menţiona câteva care depăşesc, ca importanţă, continentul american, reflectându-se asupra lumii întregi. Astfel, s-a pus problema identificării unor strategii pentru reducerea costurilor de obţinere a unui medicament nou. Dacă în 1972, când mă aflam în USA, costul pentru obţinerea unui medicament nou era de aproximativ 15 milioane de dolari, astăzi acesta se ridică la sume exorbitante, cuprinse între 500 de milioane şi 1,5 miliarde de dolari (!). Analizând pe toate feţele diversele etape ale dezvoltării unui medicament (etape care se pot întinde între 8 şi 12 ani şi în care eşecurile sunt destul de frecvente), autorii studiului au propus unele metode şi căi alternative pentru reducerea acestor cheltuieli care, evident, se regăsesc în preţul final al medicamentului, fiind, în cele din urmă, suportate atât de către bugetele guvernamentale, cât şi direct de către noi, cumpărătorii acestora.

O altă preocupare a specialiştilor prezenţi a fost aceea de a obţine medicamente pentru sugari şi copilul mic, în condiţiile în care experimentarea acestora este extrem de greu de făcut, din cauza fragilităţii acestor copilaşi şi a barierelor etice care limitează drastic testările pe oameni la această vârstă.

O problemă importantă, dezbătută pe larg, a fost aceea a efectelor secundare ale medicamentelor şi ale erorilor de medicaţie. Se consideră că în SUA, din cauza acestor efecte secundare, se înregistrează, anual, 199.000 de decese, 8 milioane de zile de spitalizare, 116 milioane consultaţii suplimentare, costurile pentru aceasta depăşind 76 de miliarde de dolari (!). Se consideră că pentru reducerea acestui fenomen periculos şi costisitor medicii şi farmaciştii trebuie să-şi unească eforturile pentru a găsi căile şi mijloacele de a face medicamentele şi tratamentele mai sigure pentru pacient. S-a pus accentul pe folosirea de noi tehnologii pentru îmbunătăţirea comunicării şi, nu în ultimul rând, pe amplificarea participării farmacologilor de clinică atât în cercetarea medicamentului, cât şi în practica terapeutică zilnică la patul bolnavului.

Gândindu-mă că, în România, farmacologia clinică este încă tratată cu indiferenţă (fiind marginalizată sau chiar ignorată de unele universităţi de medicină), iar în spitale specialiştii de acest tip sunt confundaţi cu farmaciştii, îmi dau seama că ne va trebui mult timp până când, la fel ca în SUA, farmacologii de clinică să devină parteneri ai Ministerului Sănătăţii şi ai Agenţiei Naţionale a Medicamentului atât în activitatea de dezvoltare a medicamentelor noi, cât şi de reducere a efectelor adverse, care provoacă suferinţe pacienţilor şi cheltuieli bugetare inutile.