Despre progresele inimii artificiale

Una dintre cele mai reuşite minuni ale Creaţiei este inima. Acest uimitor organ îşi începe activitatea din perioada intrauterină şi o continuă până când ne dăm ultima suflare. Totuşi, ca urmare a unor variate cauze, funcţia sa de pompă intră în suferinţă şi, în consecinţă, poate pune viaţa în pericol. De aceea, multe minţi luminate s-au gândit cum să „meşterească“ un înlocuitor pentru inima omului, fie temporar, fie pentru tot restul vieţii. În această curajoasă aventură americanii au dovedit pricepere şi fantezie.

Se împlinesc exact 55 de ani de când John Gibbon Jr. a realizat prima operaţie pe cord deschis în care a utilizat un aparat cord-pulmon, care a preluat pentru puţin timp funcţiile inimii.

Zece ani mai târziu, animaţi şi de euforia cuceririlor cosmice, oficialii americani solicită specialiştilor încercarea de a realiza o inimă artificială. Ciudat sau nu, cel care a obţinut primul un patent pentru aceasta a fost „un actor - ventrilog“, Paul Winchell (patent care nu a fost valorificat în practică).

În 1969 însă, Denton Cooley a reuşit să ţină în viaţă pentru trei zile un pacient, cu o inimă artificială, până când a obţinut o inimă umană pentru transplant.

Abia în 1982, plecând de la proiectul lui Winchell, un alt american, Robert Jarvik, realizează o variantă de inimă artificială, gândită să servească drept inimă permanentă. Cu această inimă, Barney Clark, un dentist din vestul Americii, a reuşit să supravieţuiască 112 zile destul de chinuite, timp în care nu a putut părăsi spitalul, deoarece inima sa „nouă“ era legată de o pompă-compresor de mărimea unui frigider, care mai făcea şi zgomot permanent. S-a stins ca urmare a tulburărilor sanguine şi a infecţiilor. Cu o astfel de pompă au mai supravieţuit 4 persoane, cea mai „longevivă“ trăind 620 de zile. După aceste triste experienţe, un val de scepticism cuprinsese lumea medicală. A urmat o perioadă de regândire, la care s-au adăugat progresele în cunoaştere ale următoarelor două decenii în domeniile medicinei, dar şi ale chimiei şi fizicii. S-a înţeles că, deşi inima ticăie ca un ceasornic, ea este mult mai mult decât atât, având capacitate de autostimulare. Mai mult, relaţia dintre componentele inimii artificiale şi ţesuturile vii a constituit o serioasă provocare, ce trebuia stăpânită. Ca o consecinţă a tuturor acestor eforturi, la începutul acestui mileniu, a apărut AbioCor, o inimă de mărimea unui grapefruit, cu un motor miniatural centrifugal hidraulic şi cu un alt motoraş electric, care controlează nişte valve. Bateriile care comandă aceste motoraşe şi modul de control sunt, de asemenea, plasate în interiorul corpului. Aceste baterii interne sunt reîncărcate din exterior, prin inducţie de la nişte baterii de litiu plasate pe o curea aşezată la nivelul taliei.

Din păcate, „inima“ artificială cântăreşte aproximativ 2 kg, de trei ori mai mult decât o inimă normală. Ea este cuplată la auriculele inimii pacientului (care sunt păstrate) şi la artera aortă, care conduce sângele în întregul corp.

Concepută iniţial ca o „punte spre transplant“ pentru pacienţii care aşteaptă o inimă reală, AbioCor deţine un record de supravieţuire: pacientul Tom Christerson - care poartă acest aparat mai mult de 17 luni, cea mai mare parte din timp petrecând-o la domiciliu.

Dacă ne gândim că în USA se fac 2.200 de transplanturi de cord anual şi că această cifră reprezintă doar 5% din necesităţile de transplant ale populaţiei americane, ne dăm seama cât de important ar fi ca aceste inimi artificiale să fie perfecţionate, astfel încât să se poată trăi cu ele mult mai mulţi ani. Nu ne rămâne decât să sperăm că următoarele decenii vor aduce şi această mult dorită realizare.